Teatrul şi dansul sunt arte îngemănate încă de pe vremea lui Molière. Educat într-un colegiu iezuit, Molière ştia să danseze – ca orice om bine crescut din epocă, ne spun dicţionarele. Trupa sa era compusă din actori capabili să danseze, ca şi din dansatori care ştiau să joace teatru. Cu timpul, legătura dintre aceste arte s-a diminuat, fiecare evoluând pe un drum propriu, sau a reînviat cu intermitenţe.
În teatrul românesc momentele de dans funcţionau ca momente aparte, tot aşa cum în spectacolele de Operă existau divertismentele de balet. Dar legătura aceasta a început să aibă altă adâncime, când Miriam Răducanu a început să lucreze dans cu actorii, fără ca fenomenul să ia amploare, inainte de anii ‘90. Astăzi, în schimb, a atins proporţii impresionante, o serie de actori dovedindu-se deosebit de expresivi, nu prin mijloacele propriei lor profesiuni, ci prin cele ale dansului. Actori ca István Téglás, Ştefan Lupu, Lari Giorgescu s-au afirmat cu pregnanţă, cu strălucire chiar, în lumea dansului şi abia apoi în cea a teatrului. Dar fenomenul a căpătat şi alt aspect inedit: coregrafii au început sa pună în scenă spectacole de dans realizate numai cu actori. Printre cei dintâi care s-au afirmat în această zonă a fost Florin Fieroiu, cu cele două spectacole create cu actorii de la Teatrul „Nottara”, în 1999 şi 2001, DaDaDans şi Dansolitude, două împliniri artistice, spre deosebire de relativ recentul spectacol realizat tot cu actori, de astă dată de la Teatrul German din Timişoara, Der, Die, Dans, nu la fel de reuşit conceput.
În ediţie 2014 a Festivalului Naţional de Teatru au fost întegrate şi astfel de spectacole de teatrudans, lucrate numai cu actori, creaţii ale unor coregrafi cu o bogată experienţă în această direcţie creativă – Răzvan Mazilu şi Gigi Căciuleanu, fiecare invitat cu două lucrări. Mai mult chiar, unul dintre aceste spectacole, musical-ul, West Side Story, este chiar o producţie proprie a Festivalului Naţional de Teatru din acest an, o premieră în acest sens. Creatorul acestui spectacol, Răzvan Mazilu, are o indelungată experienţă de regizor-coregraf, începând cu Dama cu camelii, din 1995, apoi cu Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasa-mă să te ascult şi cu Hamletmachine şi până la spectacolul Când Isadora dansa, de acum doi ani. În Festival a fost prezent cu piesa Cabaret de Joe Masteroff, realizată cu actorii Teatrului German din Timişoara, un succes consemnat încă din primăvară în paginile României literare, iar acum, în premieră, cu producţia ediţiei 2014 a Festivalului, musical-ul West Side Story, pe muzica lui Leonard Bernstein. Genul de musical este încă o noutate, nu de mult ajuns pe scena Teatrului de Operetă, dar exersat de Răzvan Mazilu şi în spectacolul timişorean. Ca şi în piesa Cabaret, creatorul spectacolului s-a confruntat cu o partitură celebră şi cu renumele singurului coregraf, Jerome Robbins, care a luat Premiul Oscar, când lucrarea sa din 1957,West Side Story, a devenit film, în 1961. Jerome Robins este cel care a făcut să se nască un nou gen de artist: în egală măsură dansator, cântăreţ şi actor. Şi generaţia tânără de actori români a răspuns excelent la această triplă solicitare. Cei 21 de „actori totali” selecţionaţi de Răzvan Mazilu, în urma unui casting, ar putea alcătui o trupă de musical de cea mai bună calitate – corespondentul actoricesc al Orchestrei Naţionale de Tineret, care i-a însoţit în spectacol, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea. Transpunerea modernă a poveştii lui Romeo şi Julieta, mutată în mediul turbulent al bandelor de adolescenţi, portoricani şi americani, care se înfruntă în cartierul de vest al New York-ului, concepută de Arthur Laurents, a fost adecvat şi ingenios transpusă regizoral şi coregrafic pe scena românească a Teatrului Odeon, de Răzvan Mazilu, asistat în coregrafie de Judith State şi secondat de costumele Doinei Levinţa, dar cu o mare rezervă. O undă de vulgaritate, inexistenă în producţia americană, revăzută de curând, bântuie de la o vreme nu numai unele televiziuni ci şi unele scene bucureştene. De exemplu: nişte bărbaţi sunt dezbrăcaţi de cămăşi şi puşi în genunchi, după care o femeie îi încalecă pe la spate şi o alta le vâră capul sub fustă. Este vorba de o scenă de şantan? Nu. Este vorba de opera Traviata, actul trei, pe scena Operei Naţionale Bucureşti. Regijorul Paul Curran spune că a mutat acţiunea în altă epocă, dar de fapt a mutat toate personajele – femei şi bărbaţi care îşi dau pumni unii altora – în alt mediu social, foarte departe de cel evocat de Alexadre Dumas-fiul şi de Giuseppe Verdi. La fel şi în West Side Story, nu violenţa şi aroganţa sunt pe primul plan al confruntărilor dintre bandele de pe stăzile New York-ului , ci sexualitate exacerbată – incontestabil element primar al vieţii, dar nu singurul, cel puţin la specia umană, ca dovadă fiind şi finalul spectacolului. Dar când două ceasuri ai pus interpreţii să stea cu mâna pe sex, e dificil să mai schimbi atmosfera, făcâd credibile câteva cuvinte şi gesturi calde din altă zonă, aceea a prieteniei.
Tot cu două spectacole a fost prezent în Festival şi Gigi Căciuleanu: cu acel Caragiale, excelent conceput coregrafic, din piesa D’ale noastre, montată pe scena Teatrului Naţional „I.L.Caragiale” şi consemnată la premieră în paginile acestei reviste şi cu Mozart Steps, o coproducţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” şi a Festivalului Internaţional de Teatru din Sibiu. Spectacol de teatru coregrafic, cum îşi defineşte singur demersul artistic creatorul Gigi Căciuleanu, Mozart Steps, este cum tot el ne spune „Corpuri în stare de Dans, care se exprimă prin Mişcări şi Acte Dansate”. Spusele sale nu sunt lipsite de conţinut, căci au acoperire în ceea ce se vede pe scenă. Sunt construcţii cărora le dau viaţă corpurile actorilor, peste dinamica mişcării plutind dimensiunea poetică, specifică acestui creator, subliniată şi de alţi cronicari. E greu să urmăreşti creaţiile lui Gigi Căciuleanu fără să-ţi aminteşti însă de rădăcinile acestora, pornite de la dansul lui Miriam Răducanu, chiar dacă a păşit mult, şi de mult, peste ele. De exemplu, jocul cu obiectele concrete care însoţesc mişcările actorilor, pânzele albe (înrudite poetic cu momente din Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz, montată pe scena Operei Naţionale Bucureşti) sau tijele de lemn alb, sforile, baloturile de pânză înfăşurată şi desfăşurată continuu, cu excepţia momentului când seamănă cu nişte steaguri, care reamintesc manifestaţiile trecutului regim, nu încă suficient de îndepărtate. Dar marea îndrăzneală a acestui proiect este muzica aleasă, o interpretare a universului mozartian realizată de doi artişti contemporani, muzicianul Hughes de Courson şi profesorul egiptean Ahmed al Maghreby, care amalgamează, surprinzător, muzica lui Mozart cu ritmuri orientale din Egipt, în două albume, Mozart l’Egyptien şi Mozart in Egypt, lansate în 1997. Nici o stridenţă nu apare la trecerile de la un univers sonor la altul, acesta fiind unul dintre lucrurile remarcabile ale acestui colaj, transpus întocmai şi în costrucţiile coregrafice, unde nu există finaluri bruşte, ci treceri, în care un nou început glisează pe finalul momentului precedent. Şi dominanta albă din spectacol este şi ea o îndrăzneală, binevenită, terapeutică, în vremurile agitate ale momentului pe care îl traversăm.
Dansul a fost deci bogat şi divers reprezentat în desfăşurarea din acest an a Festivalului Naţional de Teatru şi, chiar dacă nu a fost dans ci în special acrobaţie, nu pot să nu amintesc minunatul spectacol elveţian, pe textul şi în regia lui Daniele Finzi Pasca, Donka – O scrisoare către Cehov, pentru capacitatea extraordinară a artiştilor care l-au realizat de a evoca o atmosferă pur cehoviană, cu cele mai simple mijloace cu putinţă.