Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Daniel Dragomirescu - Două vizite de Mihai Cantuniari


Cu un debut (1988) încă de pe-atunci matur şi neconcesiv, întârziat păgubos, nejustificat, din aşa-zisele “cauze obiective” care ne-au otrăvit tuturor existenţa, ţinând de neîncurajatoarea conjunctură a acelor vremi – textele continuă să putrezească undeva prin beciurile Cărţii Româneşti -, talentatul vasluian Daniel Dragomirescu şi-a preschimbat răbdător neşansa iniţială şi izolarea relativă în atuurile puternice ale prozei lui de acum, puternică, sigură pe sine, având ceva de spus şi spunând-o răspicat, precis, aproape chirurgical. Ai încadra-o nenuanţat în cel mai categoric realism, dacă termenul acesta incert, mult prea mânuit, n-ar ascunde din start o imprecizie care îl goleşte de orice substanţă: un scriitor cu adevărat realist nu ar putea trece de prima propoziţie a unei simple povestiri, fiindcă enunţul ei (să zicem:

”S-a trezit de dimineaţă şi şi-a aprins o ţigară.”) îl va trimite, dacă autorul este consecvent cu sine, la infinite precizări: unde şi cum s-a trezit, de ce, la ce oră, cum şi-a aprins ţigara, ce fel de ţigară - marcă, dimensiuni, eventualul proces de fabricaţie etc. etc. -, după cum ne atrage atenţia Mario Vargas Llosa în excelentele lui Scrisori către un tânăr romancier.

Să zicem aşadar numai atât că lumea lui Daniel Dragomirescu este una adevărată, concretă, deloc idealizată, şi că uneori ai impresia că a fost deschisă cu scalpelul, nu descrisă cu eterna pană; însă, ciudat, nici urmă de naturalism nu se strecoară în paginile ei. Autorul care de curând ne-a dăruit un studiu despre universul romanesc al lui Liviu Rebreanu se distanţează politicos dar ferm de “păcatele” naturaliste ale înaintaşului, reala lui vocaţie a povestirii şi-a găsit demult propriul făgaş epic. După Cel din urmă rapsod şi alte povestiri şi Nimic nou după cortina de fier, este rândul Deşertului roşu să amplifice audienţa acestui scriitor format, ce ştie să selecteze din realitate exact atât cât să devină literatură. A acestui scriitor, pur şi simplu.



***



A doua zi cei doi fraţi se sculară devreme şi ieşiră în oraş împreună, făcând pe jos drumul până în Piaţa Unirii, unde se despărţiră. “Ne vedem după-masă!”. De pe scara tramvaiului, Ticu mai schiţă un salut cu mâna, înainte ca uşile să se închidă clăpănind. Stelian luă tramvaiul în direcţia opusă şi trei sferturi de oră mai târziu suna la poarta fiicei sale, în strada Grădina cu Tei. O găsi, ca de obicei, acasă, ocupată cu treburile gospodăreşti şi un pic necăjită din cauza zburdălniciilor lui Tudorel, care îi luase nişte jucării surorii sale mai mici. Ca să-i împace, Stelian îi chemă pe amândoi la el, îi descusu puţin în privinţa faptelor bune pe care le mai făcuseră în ultima vreme şi le dărui la fiecare câte o cutiuţă de bomboane. Eleonora socoti de bon ton să protesteze cu jumătate de glas, dar Stelian schiţă un gest cu mâna, în semn că o mică cheltuială nu conta, chiar pentru un pensionar fără pensie ca el. Cu aerul ei dezgheţat mica Anicuţa îi mulţumi politicos, în timp ce fratele ei mai mare se mulţumi doar să bombăne ceva, trăgând în schimb atent cu ochiul la darul surioarei sale, ca să vadă dacă nu cumva era mai grozav decât al său. Neavând nimic de obiectat, el luă o maşinuţă de pe jos şi-o zbughi pe uşă afară. Fetiţa însă nu plecă, ci se aşeză frumos la masă, în faţa bunicului ei.

“Şi ce mai e pe la ţară? Ce mai face mămica?” îl întrebă Eleonora, aducându-i o mică gustare. Stelian sorbi mai întâi din cana cu menado, cu aerul că nu era grăbit. “Situaţia nu e prea trandafirie”, o informă el. “Pe vărăşteni îi aşteaptă zile grele şi ei simt bine lucrul ăsta... Peste câţiva ani n-o să mai aibă nimeni o palmă de pământ... Aşa că mă întreb ce rost are să ne mai luptăm cu morile de vânt?...” “Nu cumva, tată, ai de gând să donezi pământul la stat?” “Se-nţelege că nu! Mama ta ar fi distrusă. Dar şi aşa o duce tot mai prost cu sănătatea. Are inima foarte slăbită...” “Ar fi bine dacă ai veni cu ea, s-o consulte un doctor.” “Ar fi bine...” Stelian mai vru să spună ceva, dar renunţă. Prin fereastra sufrageriei îl zări trecând grăbit pe ginerele său. Sever se întorcea de la serviciu mai devreme ca deobicei, ceea ce i se păru curios. Soţul Eleonorei avea o faţă posomorâtă şi, după ce-şi aruncă servieta într-un colţ, veni să-i strângă mâna, declarându-i direct că era pe cale să li se întâmple o mare porcărie. “E de rău, tată socrule”, ridică el glasul revoltat. “Tâmpiţii ăştia vor să ne ia casa!...”

“Adică cum?!...” Neaşteptata veste îl făcu pe Stelian să încremenească. El aşteptă zadarnic să i se spună că nu auzise bine ce spusese ginerele său şi îşi privi fiica stăruitor. Dar Eleonora arăta şi ea la fel de tulburată şi nu îndrăznea să spună nimic. “Cum aşa?! Cum se poate aşa ceva?!...” exclamă el într-un târziu, negăsind pentru moment altceva de zis. Îl auzi pe Sever replicând sarcastic: “Ei, uite că se poate, tată socrule!” Revolta interiorizată îi ascuţise parcă şi mai mult trăsăturile feţei, iar ochii îi căpătaseră o nuanţă de albastru metalic. “A venit un nene urât şi rău, bunicule, şi-a zis să ne luăm tălpăşiţa din casa noastră!” se auzi glăsciorul isteţ al Anicuţei. Nedumerită, fetiţa se întoarse spre mama ei. “Ce-i aia tălpăşiţa, mami?...” Nimeni nu socoti de cuviinţă să-i spulbere nedumerirea.

“Norica, eu v-am luat locuinţa asta cu acte în perfectă regulă. M-am împrumutat la bancă, iar creditul l-am lichidat peste câţiva ani, după ce am vândut hectarul de pădure de la Colibaşi. Toate astea se pot verifica. Am păstrat absolut toate actele doveditoare”, declară Stelian cătrănit la faţă de cele aflate şi despre care până atunci nu ştiuse aproape nimic. Sever îşi umplu o cană mare cu ceai de sunătoare şi goli cana aproape pe nerăsuflate, după care şi-o umplu din nou. “Tâmpiţilor ăstora nu le pasă lor de acte, tată socrule!” glăsui el scârbit. “Nu le pasă de nimic”. Îşi goli şi a doua cană cu ceai, apoi îl informă, fără să facă risipă de vorbe, pe socrul său despre cele petrecute. În ultima vreme casa le fusese vizitată de mai multe ori de o comisie, care le inspectase fiecare colţişor de locuinţă, din subsol până în pod, tot socotind spaţiul locativ şi contabilizând cât din acest spaţiu le era cu adevărat necesar... Ultima dată, un ofiţer de miliţie brunet şi mătăhălos, le arătase un document parafat şi semnat de comisie, prin care se decisese ca jumătate din locuinţă să fie atribuită unei familii cu mulţi copii, strămutată din Ferentari. “E clar că e un abuz”, clătină din cap Stelian. “E o încălcare a dreptului de proprietate”. “Ne-au cerut să semnăm că suntem de acord să primim chiriaşi”, îşi aminti Eleonora. Stelian o întrerupse nervos. “N-o să semnăm nimic. Statul şi guvernul n-au decât să construiască locuinţe pentru cetăţeni, nu să-i dea afară pe unii şi să-i aducă pe alţii în loc!” “Da, trebuie făcut ceva”, încuviinţă Stelian. Glăsciorul Anicuţei se făcu auzit din nou. “Dacă mai vine nenea ăla rău, mami şi tati, să nu-i mai daţi drumul în casă!...” Stelian zâmbi, dar Sever rămase posomorât. “Ar trebui să vorbeşti cu şefii tăi de la radio”, îl sfătui Eleonora. “Să le ceară ălora din comisie să înceteze cu şicanele”. “Lasă, că ştiu eu mai bine ce trebuie să fac!” bătu Sever cu pumnul în masă. “Ştii ce-o să fac?... O să mă duc direct la ăia din Comitetul Central şi-o să le spun de la obraz: “Cum vă permiteţi, ciclovecilor, să daţi afară din casă o familie de români cinstiţi?...” Şi mai izbi o dată cu pumnul în masă, făcând farfuriile şi tacâmurile să zăngăne. Eleonora făcu însă o figură foarte îngrijorată. “Ei, nici chiar aşa, frate! Nici chiar aşa, ce dumnezeu! Trebuie să dai dovadă de tact. Gândeşte că avem copii”. “Eleonora are drpetate. Trebuie tact”, socoti şi Stelian nimerit să spună. Sever o ţinea mai departe pe-a lui şi nu-l mai contrazise.

De la familia Polizu, el o luă pe jos până în Lizeanu şi se urcă în cele din urmă într-un tramvai, cu gândul de-a se întoarce acasă la Ticu. Pe drum îi veni însă ideea că n-ar fi stricat să-i facă o vizită şi lui Mişu Leibovici. Ceasornicarul din Calea Văcăreşti l-ar fi putut ajuta dacă nu în alt fel, măcar cu nişte sfaturi. În chip mai puţin obişnuit, găsi atelierul ceasornicarului închis şi, după ce bătu de câteva ori, fără ca cineva să-i răspundă, dădu să plece. Atunci însă uşa din fundul atelierului se deschise încet şi în cadrul ei se ivi Mişu Leibovici. “A, domnul Stelian, poftim, poftim!” îl întâmpină evreul, cu vechea-i afabilitate. Bucuros de revedere, omul nu se mulţumi doar să-i strângă mâna, ci-l îmbrăţişă călduros, ca pe un frate. “Credeam că iar v-am pierdut de muşteriu”, vorbi el vesel. “Aşa-i spuneam şi neveste-mii, Avram să-i dea sănătate şi să n-o-ndepărteze de la sânul lui: “Să ştii, dragă Salomio, că domnul Stelian şi-o fi găsit vreun Ivan ceasornicar, de când şi-a luat ceasul ăla care merge după ora Moscovei”. O-ho-ho...” “Ba deloc!” îl contrazise Stelian, zâmbind şi el. “Ceasul meu, după cum ştii bine, nu merge decât după ora României şi de reparat îl repari numai dumneata”. “Ei, aşa da”, îl bătu evreul cu palma pe umăr. Încuie cu băgare de seamă apoi uşa de la intrare, făcând semne unui trecător oprit în dreptul vitrinei că ceasornicăria era închisă, şi-l invită, ca în urmă cu un an, când îi călcase ultima dată pragul, în locuinţa sa din spatele atelierului. În săliţa de trecere, de grinzile vopsite în cărămiziu ale tavanului atârnau parcă mai multe funii de usturoi ca în trecut. “Ce să-i facem, domnule Stelian?” zise Mişu parcă scuzându-se. “Dacă s-au înmulţit duhurile rele!...” “Nu cumva am venit într-un moment nepotrivit?” vru să ştie Stelian, oprindu-se în pragul uşii următoare, din dosul căreia răzbăteau mai multe glasuri. “Nu-i nici un deranj. Musafirilor mei o să le facă plăcere vizita dumitale!” îl asigură ceasornicarul. Deschizându-i larg cea de-a treia uşă, îl lăsă ca să intre primul.

Salonul era plin de lume. O duzină de persoane – bărbaţi şi femei, tineri şi mai vârstnici, dar şi câţiva copii – stăteau pe scaune în jurul unei mese mari şi discutau cu însufleţire despre arestările operate în rândul militanţilor sionişti. Tăcură însă brusc cu toţii, cu ochii îndreptaţi circumspect înspre uşă, în clipa când Mişu Leibovici îl introduse în încăpere pe musafirul său. “Domnul Teodorescu, prietenul nostru”, vesti ceremonios ceasornicarul, oferindu-i lui Stelian chiar scaunul său dintr-un capăt al mesei şi aducând pentru sine un modest taburet, aflat într-un colţ. Stelian îşi scoase pălăria şi-i salută pe cei aflaţi în încăpere. Printre ei îl recunoscu mai întâi pe Mendelică, fiul cel mai mare al lui Mişu Leibovici, omul pe care îl ajutase să evite, în timpul legionarilor, trimiterea pe un şantier de muncă obligatorie pentru evrei, angajându-l ca funcţionar în Cooperaţie. Dat afară de la catedra de limbi clasice, pe care o avusese mulţi ani la un liceu bucureştean, Mendelică ajunsese, după instalarea comuniştilor la putere, profesor la Universitate şi chiar membru în Academie, publicând o serie de studii filologice, apreciate şi în străinătate. “Mă bucur să vă revăd, domnule Teodorescu”, îl salută academicianul, ridicându-se de pe scaun, ca să-i strângă mai bine mâna. “Cu ce vă ocupaţi acum şi cum o duceţi?” Stelian începu să spună ceva. Vocea Salomiei o acoperă însă pe a sa: “Ce surpriză! Nu v-am mai văzut de-un car de vreme! Ce mai faceţi?...” Stelian o lăsă pe femeie să spună ce avea de spus. “Nu chiar atât de rău”, îi răspunse. “E bine că sunt sănătos...” “Ei bine, domnule Teodorescu, de ce vă plângeţi?” se interesă, din celălalt capăt al mesei, un bărbat solid şi cu faţa expresivă, îmbrăcat într-o uniformă ofiţerească de culoare albastră, care îi venea ca turnată. Stelian nu-l recunoscu pe loc, dar bănui că trebuia să fie unul din băieţii ceasornicarului. Mişu Leibovici interveni, ca să-l lămurească. “El e Aronică. Băiatul meu care-a stat la Moscova pe timpuri, după ce autorităţile române l-au schimbat cu nişte basarabeni. Acum e colonel în Securitate. Poate-ai auzit de el?”...” “Colonelul Sticlaru”, completă binevoitor cel vizat. “N-am avut ocazia”, negă Stelian. Acum însă reuşise să-şi amintească bine. Aronică trecuse pe vremuri drept oaia neagră a familiei. În glumă ai lui îi spuneau acasă Belzebut. Colonelul îşi săltă statura masivă şi întinse spre Stelian o mână vânjoasă şi lungă. Glasul îi suna oficios, dar în ochi avea un licăr de zâmbet. “Spuneţi că n-aţi avut ocazia? E bine că n-aţi avut”, vorbi insul, tocându-şi replicile cu sarcasm, maliţiozitate sau ironie. “Aşadar, de ce vă plângeţi?...”

În cameră se făcu tăcere. Stelian avu brusc senzaţia că nimerise din nou în faţa comisiei de revizuire a pensiilor de la camera 666 a Ministerului Muncii şi că era interogat. Răspunse totuşi calm, alegându-şi cuvintele, că, în ce-l privea, n-avea nici o importanţă. Dar – şi aici vocea îi deveni apăsată - i se părea pur şi simplu de neînţeles că un inginer capabil şi integru, cap de familie cu multe responsabilităţi şi părintele unor copii minori, era pe cale de a deveni victima unor funcţionari incapabili ai sfatului popular, indivizi care, fără discernământ şi fără bun simţ, voiau să-i ia jumătate din locuinţă, ba chiar îl ameninţaseră cu evacuarea forţată, în cazul că s-ar fi opus... Colonelul îl ascultă răbdător până la capăt, notându-şi ceva într-un carnet, iar la sfârşit îi declară scurt şi sec că avea să se intereseze personal de acest caz. “Dar cu sioniştii pe care i-aţi arestat voi, ce facem? Când o să puneţi voi capăt acestei mascarade?...” izbucni cu revoltă abia stăpăpânită un tânăr de vreo treizeci de ani. Tânărul purta o pălărie neagră, pe care nu şi-o dăduse jos de pe cap, şi avea o faţă la fel de expresivă ca a preopinentului său, ofiţerul de securitate. Stelian îl recunoscu: acesta era Levi, mezinul familiei. Despre el ştia doar că urmase studii teologice în străinătate şi că servea la Templul Coral, dar nimic mai mult. O aură de mister îl învăluise întotdeauna. Concesiv şi prudent, Aronică ridică din umeri şi declară senin că aşa ceva nu intra în domeniul său de activitate şi-i depăşea competenţele. Câteva clipe mai târziu, discuţia suspendată mai devreme reîncepu cu şi mai multă însufleţire.



(fragment din romanul Deşertul roşu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara