M-a prins efectul de halo şi am uitat cu desăvîrşire de un personaj de care altminteri e greu să uiţi zilele astea. Mai ales avînd în vedere impresia tristă pe care mi-a lăsat-o semnînd scenariul lui Dear Wendy, impresie pe care o propagă cu Manderlay. Mda, e vorba de Lars von Trier. Un alt atac asupra S.U.A, pe care îl găsesc extrem de legitim: democraţia impusă cu forţa, gen ,uitaţi unde ne-a adus pe noi, sigur o să vi se potrivească şi vouă", e tot un soi de dictatură, chiar dacă nu personală, ci conceptuală. De acord, dar de la un mesaj tare la o împachetare în limbajul hipersensibil al artei cinematografice (of, sforăi scriind asta) e cale lungă, iar von Trier nu trece de jumătatea ei. De data aceasta, eroina cineastului danez aterizează pe o plantaţie şi pune osul la emanciparea sclavilor.
Atenţie - pentru că filmul nu mai e demult premieră, bănuiesc că l-aţi văzut deja, această cronică deţine ceva ,spoilere". Finalul (nu singurul) îi dă acestui film sărutul morţii, tocmai pentru că se foloseşte de un artificiu, care îi sapă tot ,realismul". Or, cum l-am perceput eu, acesta era pariul primului film din trilogie, Dogville. Pot să filmez totul pe o scenă, în accepţia ei convenţională, care să sublinieze astfel graniţa dintre public şi lumea imaginară pe care le-o propun, pentru ca apoi, tocmai arătîndu-le-o, să îi determin să o transgreseze printr-o sutură solidă? În ceea ce priveşte Dogville, răspunsul este da. Spre deosebire de Manderlay. Bizareria este că primul trece testul pariului folosindu-se de numeroase artificii de filmare şi montaj dar lipsindu-se pe cît posibil de obiecte. Din nou, inversul i se aplică lui Manderlay. Acest lungmetraj are însă circumstanţele atenuante rezultate din aşteptări. Mai exact, te aştepţi ca eroina să scape, rezultă din cele două filme că ea e absolut esenţială pentru ultima parte a trilogiei - pe care va trebui s-o aşteptaţi ceva vreme, cineastul danez declarînd că mai trebuie să se maturizeze pînă să o realizeze. Bun, dar măcar să scape în mod convingător, nu evadînd într-un mod care îţi sugerează că poate scăpa din orice situaţie luîndu-şi tălpăşiţa de-a lungul unei hărţi a S.U.A. Nu de alta, dar la următoarea porţie de trilogie anti-americană, s-ar putea să nu iei personajul în serios. Ceea ce are şanse mari să îţi ruineze filmul...
Nu că eroina n-ar duce rolul în spate cu bine. Din nou, căutînd o echivalenţă, aş spune că dacă de Grace a lui Kidman îţi era milă pe motive estetice, la Dallas-Howard (fata regizorului Ron Howard, veteran, în curînd pe piaţă cu atrocitatea de Cod al lui da Vinci), te impresionează inocenţa. Dar milă nu-ţi poate produce, pentru că von Trier a zaharisit încercările prin care trece eroina, reducîndu-le la o dezamăgire amoroasă. Un defect notabil al lungmetrajului rezidă la capitolul potenţarea tensiunii. Gîndind la Dogville, revăd o eroină care în majoritatea timpului e neajutorată, stare din care trece la o exploatare cruntă. E drept, ambele eroine n-au habar de natura umană şi o dau în bară de cîte ori încearcă s-o remedieze. Cu diferenţa palpabilă că Grace 2 are mult mai multă putere, fizică de-a dreptul. Deciziile ei au susţinere armată. Niciodată ea nu se află în primejdie fizică, chiar cînd aportul gangsterilor lui tati e absent. Aşa că tot filmul se reduce la un joc psihologic, al cărui rezultat e uşor de ghicit. Chiar dacă şi la Dogville, trema era recognoscibilă, dai de ea în literatura americană la tot pasul. Ca să nu mai zic că reprezintă o angoasă predictibilă: e firesc ca America, cîndva o ţară a spaţiilor largi, să trăiască tarată de pericolul buzunarelor de anormalitate comunitară care se creează în pliurile aceloraşi spaţii.
Paradoxul filmului e că von Trier are milă de audienţă şi-l reduce la vreo 138 de minute, dar nimeni nu-i ceruse să dilueze şi conţinutul. Repet: joc psihologic, deci singurul cîrlig oferit spectatorului e cerebral. Dialogurile, ca de obicei, nu duc lipsă de inteligenţă (conced, obiceiul s-a sistat la Dear Wendy). Dar chiar nu mai pricepi nimic: intriga cunoscută vine la pachet cu implicarea emoţională a spectatorului, pe cînd cea mai puţin previzibilă decît prima lasă privitorul, ca să folosesc o comparaţie dragă lui Kobo Abe, rece ,ca un peşte congelat". Toate astea din partea unui regizor şi scenarist la care te aşteptai să nu te aştepţi în privinţa modului în care va evolua povestea...
Tot anti-american, dar de o infinit mai multă subtilitate, se pare că este Duncan Tucker, la rîndul lui regizor-scenarist, care a dat lovitura cu al treilea film, Transamerica, premieră mioritică proaspătă. Americanii n-au avut ochi decît pentru actriţa din rolul principal, Felicity Huffman, (Glob de Aur, nominalizare la Oscar), europenii au apreciat şi restul. Povestea nu e complicată: Bree, un transexual pe cale de a deveni femeie 100% şi Toby, un adolescent, străbat noul continent cot la cot, fără să ştie prea multe unul despre celălalt. La început...
E vorba de un ,road flick", în care America slujeşte doar de fundal. Din punctul de vedere al personajelor întîlnite de protagonişti, S.U.A. sunt invizibile. Nu reprezintă nici ţara tuturor posibilităţilor, nici show-ul de putere mondială pe care îl vezi pe CNN, nici statele atît de discrepante pe care le vezi în filmele lui Moore. E un pămînt pe care domneşte o confuzie generală: corectitudinea politică e absentă în sînul familiei, chiar şi cînd în chestie e religia consortului. Pînă şi cînd e vorba de propriul sex, îţi poţi permite indecizia. Doica negresă, atît de tandră şi atentă în clasice precum Pe aripile vîntului, e azi surdă de-o ureche, chioară şi incapabilă să îşi protejeze preferaţii. Nici indienii nu mai sunt ce-au fost. Se îmbracă în cowboy pentru că aşa le-o cere comoditatea, plus că adoptă prenumele unor preşedinţi americani, cu toate că de familie îi cheamă ,Multe Capre". Ceea ce gîdilă în mod plăcut cerebelul la acest film - în care altminteri cîrligul emoţional e prezent din plin - e modul în care abordează aceste situaţii nu tocmai convenţionale. Nu le exploatează senzaţionalismul, reducînd personajele la un fel de ,găina care naşte pui vii". Nici nu le priveşte cu condescendenţă. Cu alte cuvinte, le tratează normal. Iar aceasta e contradicţia cea mai flagrantă cu America portretizată de filme şi de mass-media.
Rolurile sunt excelente, şi cel al lui Felicity Huffman (vezi cvartetul de Neveste disperate), şi acela interpretat de Kevin Zegers. Pe de altă parte, cel puţin în ceea ce o priveşte pe protagonistă, scenariul o ajută extrem de mult. Dictează o feminitate puţin apăsată: pastelurile continue, vestimentaţia de profesoară, canapele înflorate, manierisme uneori de ţaţă (apropo de S.U.A., unde bunul-gust şi educaţia pot merge mînă în mînă cu kitsch-ul), mersul ,de domnişoară" şi tot aşa. O altă caracteristică atît de neamericană a lungmetrajului se găseşte la capitolul umor. Foarte apropiat de cel britanic, laconic, caustic, mereu cu o nuanţă de auto-zeflemea. Din nou, n-ai cum să nu observi replicile eroinei, plus discrepanţa dintre vocabularul elevat folosit de ea şi modul în care vorbesc cei din mediul ei. Contrastul este altminteri necesar pentru a puncta alienarea lui Bree, izolarea completă - cu excepţia terapeutului ei - în care trăieşte. Fireşte, însingurarea este temporară, ea fiind ,planificată" să se sfîrşească odată cu schimbarea de sex.
