Dan Perşa, prima mea întrebare nu se referă doar la Cărţile vieţii, noua ta apariţie editorială, ci şi la Vieţile cărţilor, în general; aşadar, căror surse livreşti de inspiraţie le face ecou, peste timp, cea mai recentă cartea a ta?
Pentru Vestitorul aveam deja lecturile făcute. Aveam multe adunate în cap şi suflet, după ani de comunism, după o Revoluţie, într-o vreme în care începuserăm să vedem la tv pe Cioran, pe }uţea şi să ne dăm seama, cei din generaţia mea, ce a însemnat intelectualitatea interbelică... şi cât a putut distruge comunismul... Război ascuns am început să-l scriu după ce am auzit la ştiri că ardelenii ortodocşi se bat cu cei greco-catolici pentru biserici. Dar apoi am studiat din greu, mai ales la Biblioteca Academiei, cărţi de istorie, culegeri de vechi mărturii, documente. Mai făcusem o documentare serioasă înainte, când mă interesa figura lui Horia. Am citit şi o lucrare de-a ta, Mădălin, despre diavoli, nepublicată pe atunci, foarte utilă mie. Pentru Cu ou şi cu oţet mi-am citit colegii romancieri şi am încercat să dau alt suflu epic unor idei din cărţile lor şi, de ce nu, să amuz cititorii ce-i vor fi citit, cu pastişe stilistice şi intertext. Pentru Cărţile vieţii, romanul abia scos pe piaţă, am studiat cronicarii munteni, mai ales pe Stolnicul Canatacuzino. Dar nu asta e important. Cărţile vieţii au un model... intuitiv, Biblia. Din Biblie am luat ideea de Carte (o Carte este esenţa vieţii unui om). O idee profană - nu se putea altfel. Cartea mea vorbeşte despre viaţă şi diversele ei aspecte. Fiecare capitol îşi are un mod al său, unic, de a vedea viaţa. Şi un personaj al ei. Cel care străbate întregul roman este Ştefan, fiul stolnicului Constandin Cantacuzino. Ştefan este un senzual - şi aici e un schepsis al romanului, ce-i dă unicitate. Ştefan trăieşte prin senzaţii. Dar apoi experienţa lui îl duce până la a fi măsura tuturor lucrurilor.
Ai deci moduri diverse de a te documenta. Sursele tale sunt preponderent livreşti?
Acum scriu un roman despre viaţa de toate zilele şi mă "joc" pe Internet, că pot folosi siturile pentru a privi pe gaura cheii la vieţile oamenilor, pot cerceta o mulţime de lucruri într-un loc privilegiat, unde omul e mai mult decât în viaţa reală, pentru că se proiectează cu dorinţele lui şi, de cele mai multe ori, eliberat, anonim fiind, de forţa tabuurilor, prejudecăţilor, inhibiţiilor. Pot vedea vieţile multora, le pot afla poveştile... Iată alt gen de documentare.
Ce relaţie întreţin cărţile tale cu istoria? Spune drept, te-a ispitit cumva formula romanului "istoric"?
Eu nu respect într-un roman datele istorice, chiar dacă mă documentez asupra epocii. Pentru că din istorie ne parvine un anumit mesaj al vieţii, pe când dintr-o carte parvine un alt mesaj al vieţii, cel al autorului. Unele dintre mesajele mele sunt identice cu cele ale istoriei: puterea de a dăinui a oamenilor, de exemplu. Însă istoria pierde din vedere viaţa individului. Nu-i pasă de ea. Pe când un roman aduce viaţa individului în centrul lumii. De aici poezie, nostalgii, romantism, confruntare cu viaţa şi moartea, aspiraţii, pofte, dureri şi împliniri - şi multe altele, nediferenţiate în istorie. Altfel spus, eu nu scriu romane istorice, chiar dacă uneori pare că aş scrie...
S-a spus despre tine că ai fi... "apocaliptic"...
Când sunt "apocaliptic", sunt aşa pentru că aduc în prim plan confruntarea ce se dă în mine dintre imaginea viaţii reale şi viaţa aşa cum mi-o imaginez că ar trebui să fie. Când ficţiunea se naşte din confruntarea aceasta, ia aspect apocaliptic. Din cauză că distanţa dintre cum ai vrea să fie şi cum este lumea, e imensă. "Apocalipsă" înseamnă "pedeapsa lui Dumnezeu". Scriitorul poate pedepsi şi el, ce e drept într-un mod mai degrabă caraghios în iluzoriul faptei, deoarece el poartă o săbiuţă cât un bold, fandează şi împunge, fără a răni. "Pedepseşte" prin imagini şi gânduri apocaliptice.
Criticii au observat că stilistic produci mari schimbări de la un roman la altul, ai alte strategii epice, alte mize tematice. Unii critici apreciază că asta e de bine, deoarece fantezia în continuă mişcare nu permite cititorului să lâncezească. Alţi critici consideră, dimpotrivă, că e de rău, pentru că nu s-ar coagula un stil.
Mobilitatea stilistică e unul dintre atributele stilului meu. Eu nu confund stilul cu stilistica. Oare cine ar putea pretinde că Faulkner nu are un stil? Şi cât de diferite sunt romanele lui! În ce mă priveşte, flexibilitatea stilistică se datorează şi temperamentului meu, care-mi impune nevoia de schimbare, dar mai ales dispoziţiei poetice variabile. În ce priveşte dispoziţia poetică, unii o au, una şi bună, ca predispoziţie nativă. Aceştia ajung poeţi. La alţii fluctuează destul de serios. Dintre aceştia, unii ajung să dea naştere în ei înşişi, după voia lor, unei dispoziţii poetice, dintr-un alt soi de predispoziţie nativă, cea a creativităţii. Eu pot produce în mine dispoziţii poetice diverse, după plac sau nevoi, în corelaţie cu "faptele" lumii, cu faptele cunoscuţilor, cu întâmplările vieţii mele, sau cu faptele fictive, inventate de mine. Să-mi produc dispoziţii poetice a fost una dintre etapele evoluţiei mele ca scriitor, deci şi una dintre etapele scrisului meu. Chestia asta când o dobândeşti e ca un drog. Simţi mereu nevoia să trăieşti alte şi alte stări poetice. Pentru că ele se adaugă şi completează nevoia de a iubi.
Dacă ai străbătut nişte etape, ce poţi spune despre cea de acum?
Încă de pe vremea când scriam Cărţile vieţii a început să mă atragă ceea ce am numit "dulcea neghiobie melodramatică a existenţei". Am adus-o în viziunea mea, reformulându-mi astfel viziunea. Nu ştiu dacă am şi revoluţionat-o aşa. Însă e clar, uneori trebuie să faci pasul înapoi, dacă el te face mai uman, te apropie de sensul existenţei. De fapt, ca să înţelegi mai bine existenţa şi de ce este ea melodramatică şi de ce avem nevoie de opere lacrimogene, e de ajuns să cunoşti mai bine femeile. Ele au un mult mai pronunţat simţ al vieţii decât bărbaţii, care sunt mai rigizi. Existenţa noastră ca o telenovelă... Încă nu reuşesc să urmăresc telenovelele, dar nu e niciodată prea târziu! Deci, am ajuns la "viaţa ca o telenovelă" după ce, cu doar vreo zece ani înainte, descoperisem "filtrele de esenţializare" necesare focalizării temei unui roman. E haios, la urma urmei. De la tragic la melodramatic, având câştigul că ştii mai bine viaţa, chiar dacă pari mai puţin de luat în serios. Toate "scăderile" acestea, îmi lasă libertate să mă concentrez într-o altă direcţie decât cea a scrierii romanului. Şi să produc surprize literare.
Vorbeai acum ceva vreme despre omul-discurs. Ce ar însemna el?
Cu ideea de om-discurs şi om-limbaj, m-am confruntat întâia dată atunci când scriam o falsă saga a comunismului. Scriam în ea despre oamenii pe care comuniştii îi puneau să se autodemaşte, sau să demaşte, debitând un tex pe care fuseseră obligaţi prin tortură sa-l înveţe. Până atunci, discursul lor era egal identităţii lor. Omul = discursul său. Minţind, omul acela nu mai era el însuşi. Devenea minciuna lui. Se degrada. Acolo alienare! Şi e un fapt de viaţă, nu creaţie artistică. Real şi de neignorat. Iar mai apoi, problema pe care mi-am pus-o, este ce anume reprezintă limbajul, limbajul artistic? Eu cred că omul ce produce limbajul, este identic limbajului. Deci problema mea ca scriitor este ca eu să produc în mine însumi un limbaj, adică un om (înstrăinându-mă de mine), încât acesta să fie omul posesor al stilului său şi care să posede limbajul său. Creaţia mea să fie nu o stilistică, oricât de meritorie ar fi ea, ci să fie omul, acel om ce se identifică vieţii sale (om = viaţă). E o înstrăinare de tine la fel de mare ca aceea a "demascatorilor". Doar că, în acest caz, e una asumată. Pentru că nu aduci în tine o minciună, ci un om, o existenţă. Ca exemplu, există în Cărţile vieţii un personaj ce mi-e cu totul străin şi totuşi l-am lăsat pe el să povestească o Carte. Dacă reuşesc să-l creez în mine ca pe un adevărat om, atunci el are stilul lui, limbajul lui. Dacă fac asta, atunci şi problema limbajului universal e rezolvată, deoarece singurul limbaj universal e omul (viaţa), iar nu gestul, pictura, sau o limbă vorbită de toţi. Şi e bine şi pentru mine, deoarece înseamnă că am asimilat omenirea, că eu sunt tu, chiar dacă tu nu ai ajuns să fii eu, însă eu ştiu că poţi ajunge în orice clipă să fii. Ce am încercat în Cărţile vieţii e o chintesenţă de omenire. Iar mesajul meu este: singurul limbaj universal e omul.
Care a fost cea mai dificilă problemă cu care te-ai confruntat scriind romanul Cărţile vieţii?
Aceea de a obţine un dublu efect. Să redau în fiecare Carte viaţa individului cu amănuntele ei şi cu toate ale vieţii, în vreme ce privind întregul, să dau senzaţia de curgere nediferenţiată a vieţii, de viaţă ce curge continuu, ca un fluviu.
