Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Dama de pică de Gellu Dorian


Ea a fost atît de frumoasă, încît frumuseţea ei

bîntuie prin mine ca o boală oblojită de ceaiuri,

liniştită ca moartea după ce a luat totul şi zîmbeşte

de după gratii, frumoasă încît nici nu pot

gîndi, gîndul o duce mult prea departe,

pînă acolo unde mîinile nu o ating,

sufletul pîlpîie ca o lumînare în ferestrele unui cătun uitat,

atît de frumoasă pe cît încă îmi mai pot imagina cerul

în care alerga după îngeri în braţele mele

frînte ca nişte lujeri de crini, oase de heruvimi

ţinuţi la porţile grădinii în care se bănuia raiul,

atît de frumoasă încît uitarea se aşeza ca o zăpadă

peste sîngele porcilor tăiaţi de sărbători

şi gurile flămînde ale copiilor sugeau laptele

mamelor care l-au născut pe Isus să moară ca ea

răstignită pe crucea din mine, pămînt

în care mă aşez să o simt cum mă zămisleşte

şi iarăşi mă naşte pînă la moarte şi înviere,

şi iarăşi mă învie pînă la moarte, atît de frumoasă,

pe cît îmi aşez gura pe lacrimă ca pe un sîn

sterp în care dorm visele copiilor morţi înainte de a se naşte,

şi din ceaiul băut numai iluzia face umbră

peste lipsa ei furişată, gînd mărunt, fără

raza din care coboară să-mi lucească în ochi,

mai mult nu ar fi putut,

nici o altă femeie nu mi-ar fi umblat acum prin sînge

ca o boală oblojită de ceaiuri, singură

cum nici singurătatea nu poate fi, singur cum

singur sunt, ca sîngele scurs pe pietre şi scris

pe buzele plînse ale cuielor, atît de frumoasă

încît mă învelesc cu cerul prin care îi caut sufletul

ca într-un ochi lumina îngropînd întunericul,

ştie ea cîtă frumuseţe a ascuns odată cu ea,

de parcă într-o galerie adîncă din munţi mîinile murdare

ar căuta aurul fir cu fir în lacrima aşezată în nor

ca într-o fereastră iluzia copilului rămas singur acasă,

poate nu,

poate numai iluzia mea zburdă prin casă şi sărută

covoarele prin care urmele paşilor ei

încă se mai aud,

poate că nu,

numai eu mor şi înviu cum face sîngele în trupul

răstignit, ca într-un spasm cîntecul terminat brusc

într-o sală împînzită de ochi şi urechi,

poate că ar trebui să-i spun chiar eu, însă eu nu mai

sunt decît sălaşul frumuseţii ei din care încă mai beau

ca mahmurii în fiecare dimineaţă

acoperindu-mă cu moartea ce mă ocroteşte ca pe ultimul ei fiu,

dar ea nu mai ascultă nimic,

în locul ei nu mai e nimeni,

atît de uşor zboară îngerul prin interiorul văzului

încît îi văd faţa, atît de frumoasă încît frumuseţea lui

mă vindecă şi mă aruncă în lume, învins

ca tot omul obosit după o secundă de viaţă, -



şi atunci cad peste mine ca peste un trup inert, -



era atît de frumoasă încît numai gîndul că o pot

privi prin mine ca o adiere peste florile

care mă vor obloji peste răni mă trezeşte

şi mă aruncă în lume gol ca tristeţea mamei ce-şi

îngroapă

fiul alături de ţărîna soţului ei,

atît de frumoasă cum numai eu am ştiut să o privesc

aşezîndu-se în mine ca o boală pe care n-o mai pot vindeca,

ascunsă în inima mea din care am fost izgonit

pentru a se aşeza pe vecie,

şi după vecie, -

poate doar îmi dezvelesc de ea rînd pe rînd zilele

în care am văzut frumuseţea cum vezi zăpezile aşternîndu-se

peste case, cum ţipătul copilului taie pîrtie-n cer

alături de îngeri,

poate numai eu am văzut ceea ce altora nu le este dat să vadă

şi acum numai eu nu mai văd şi alţii nu se mai satură de privit,

nimeni nu poate afla mai mult

trăind ca o hienă pe leşul frumuseţii ei fărîmiţate

ca pîinea aruncată într-un stol hămesit de ciori,

numai eu ştiu cum poate fi adusă iarăşi în lume,

dezgropată din cer ca o stea într-o noapte adîncă,

aşa cum fac în măruntaiele pămîntului mîinile

care aduc aurul atîrnînd în urechile ei

prin care nu mai sunt auzit,

atît de frumoasă încît frumuseţea ei stă scrisă

în ochii altora,

într-ai mei o închid oblojindu-mi cu ea tristeţea

din care nu mai cobor decît înger deasupra capului ei, -

poate numai mie îmi este străină lumea aceasta

şi joc atît de retras la o masă pustie

dintr-un cazinou, uitat ca tablourile într-o galerie de artă

închisă de ruşi după război,

poate eu sînt doar umbra ei aşezată în oglinzi

ca în cer trestiile unui lac liniştit,

şi respir cu gura ei,

văd cu ochii ei,

aud cu urechile ei,

nu mai sunt eu, doar cealaltă imagine a mea din care se rupe

frumuseţea ei atît de îndepărtată

ca umbra îngerilor prin cerul pe care-l respir şi mor

să fiu înviat de ea

pe cînd sărută bărbatul a cărui amintire crede că sunt, -



atît de frumoasă, încît delirez lîngă trupul meu

oblojit de ceaiuri, ca un copil

lăsat singur pe cînd viaţa abia începea să-i deschidă ferestrele,

încît cad şi-mi visez somnul mormînt hîrjonit de îngeri

ca pe un maidan înzăpezit zarva copiilor

uitînd de foame,

încît o culeg din toate imaginile şi mi-o aşez

acolo unde uitarea nu are sfîrşit,

o simt,

nu este decît foşnetul îngerilor prinşi în cîntecul ei

la fel de trist ca mine cînd nu mai văd

chipul ei decît bîntuind prin mine ca o boală

oblojită de ceaiuri,

liniştită ca moartea după ce a luat totul

şi zîmbeşte de după gratii,

gîndul o duce mult prea departe

pînă acolo unde mîinile nu o ating,

ca în acest cazinou pustiu cu pereţii lucraţi în umbrele ei

de bal, pe vremea cînd toate erau ale noastre,

cînd nimic nu putea fi asemănător nepăsării

că vom fi unul mormîntul viu al celuilalt,

atît de frumoasă pe cît îmi mai pot imagina cerul

în care alerga după îngeri în braţele mele

frînte ca nişte lujeri de crini,

bucuros că se întîmplă totul într-o clipă

aşa cum înfloresc pe cer fulgerele iar printre ele

aleargă îngerii să o salveze încă o dată,

trist că apoi vine veşnicia din care numai frumuseţea ei

mai revine ca o suferinţă pe care n-o mai pot obloji cu nimic,

om ca toţi oamenii

aruncînd ultima carte în joc,

fără să fi ştiut cum se trişează cînd rămîi singur

cu toţi aşii în faţă, -



dar poate numai viaţa mea e de vină

cînd mă găseşte singur în fiecare dimineaţă în aşternuturile

dospite de lacrimi,

poate că ar fi mai frumos să urc odată cu lumina la cer

să cobor odată cu ea pe pămînt,

să nu mai ştiu de ce nu sînt şi sînt,

de ce sînt şi nu sînt,

atît de frumoasă încît uitarea se aşază ca o zăpadă

peste sîngele porcilor tăiaţi la sărbători

cînd singurătatea vine să urle ca lupii în crîng,

nici o altă femeie nu mi-ar fi umblat acum prin sînge

ca o boală oblojită de ceaiuri,

singură cum nici singurătatea nu poate fi,

singur cum sînt

şi arunc de pe mine zilele ca nişte straie

pe care nimeni nu le va mai încerca,

atît de frumoasă încît îi aud paşii pe covoarele

foşnind ca nisipul pe sfîrşite-n clepsidră,

ca sîngele scurs pe peitre şi scris

pe buzele plînse ale cuielor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara