Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Dama cu contrabasul de Speranţa Rădulescu


Dimineaţa, în holul hotelului, aşteptând autocarul care ne va conduce la aeroportul Charles de Gaulle. Carul întârzie, aşa că ne trecem vremea măsurându-ne din priviri. Toţi sunt mulţumiţi – concertul a fost triumfal –, dar sleiţi de oboseală. Emil Mihaiu a stat treaz toată noaptea, muncit de o Reisefieber. Vasile Soporan şi-a înfăşurat grijuliu gâtul şi glasul, în perspectiva unui nou turneu. Costică Lupu îşi trage mecanic cuşma pe-o sprânceană. Jelu, mai agitat ca niciodată, recită pentru toţi şi pentru fiecare o istorioară confuză pe care nimeni n-a înţeles-o şi nimeni nu are răbdare s-o mai asculte pentru a suta oară: a luat locul I la Paris şi a căpătat în dar o maşină, dar i-au furat-o „ăştia” (n-am aflat cine sunt „ăştia”, dar tragem nădejde că n-au nici o legătură cu grupul nostru de 24 de suflete cântătoare). Jelu trăieşte în lumea lui de fantasme lăutăreşti, în care integrează bizar toate evenimentele petrecute în lumea celorlalţi. A simţit, după concertul de alaltăieri, că Directorul artistic de la Cité de la Musique a fost foarte mulţumit de performanţa lui: de aici i s-a tras „locul I”. Maşina din peisaj s-a adăugat mai târziu: ieri dimineaţă, un şofer de la Cité l-a confundat cu un lăutar sârb şi l-a invitat politicos în limuzină. Când a descoperit greşeala, acelaşi şofer l-a poftit ceva mai puţin politicos să coboare în pas alergător. Avem unele motive să presupunem că el ar fi “hoţul”.

Ali şi Kalman, care vor lua curând trenul spre Belgia, coboară ultimii. În braţe cu un contrabas cu voal de mireasă, pe care noi trebuie să-l purtăm în locul lor până la Bucureşti. - Ce-i cu ambalajul ăsta sumar, băieţi? Dacă-l lăsaţi aşa, nu mi-l primesc „ăştia” la cală. - A, nu vă faceţi griji; noi nu ne întoarcem, aşa că două locuri plătite rămân libere, uite şi biletele. Puneţi contrabasul în cabină, pe unul din scaune şi-i comandaţi două dejunuri şi-un Beaujolais nouveau. E destul de logic, de ce-ar mai fi nevoie de ambalaj de cală, de vreme ce noi avem bilete suplimentare la cabină? Aşa că accept, desemnez un purtător de contrabas şi-i îndemn pe toţi să urce în carul în care ciripesc deja copiii fanfarei din Vaslui.

La aeroport ajungem cam târzior, după gustul meu de femeie păţită. Facem checkingul la ghişee diferite. La un moment dat, un răcnet disperat: - Doamnăăăă! Măi doamnă! - Ce-i baiul? - Nu ne primeşte cu contrabasul! Scotocesc în geantă după medicamente, înghit o porţie de protecţie – aşa a făcut şi răposatul domn Ilişiu, când i-am adus la cunoştinţă că minerii sunt în muzeu - şi mă îndrept surâzător spre cucoana de la ghişeu. Îi istorisesc în piano povestea vieţii noastre (am observat că francezii se enervează când le vorbeşti cu voce normală) şi-i arăt biletele nefolosite. Nu, nu se poate: aici scrie Mons. Urszui şi Mons. Pusztai; biletele sunt colective, au preţ confidenţial şi nu se preschimbă. Trebuie să cumpăraţi un bilet nou pentru Monsieur Violoncelle. Urmează o negociere lungă şi neproductivă. Între timp, îmbarcarea pasagerilor normali s-a încheiat. Bine, zic disperată, cumpăr un bilet nou, de violoncel, că vreau să ajung repede acasă (în gând: ca să scap de tine, Mme Scorpie). Avionul aşteaptă. Aştept şi eu să-mi vină rândul la bilete – mai bine să întârzie avionul decât să sfideze cineva o distinsă coadă în stil pur european! Funcţionara, născută în aceeaşi zodie cu precedenta: E prea târziu, nu mai pot să vă vând bilet pentru Mons. Violoncelle pentru că nu am timp să anunţ pe Nu-Ştiu-Cine... (Îmi stă pe limbă să-i spun că Monsieur Violoncelle se cheamă de fapt Monsieur Contrebasse, să-şi noteze undeva numele ca să nu se işte vreo altă încurcătură). Femeia mai chibzuieşte un timp, se sfătuieşte telefonic cu vreo 10 colegi (l’heure tourne...), apoi decide: Bine, o să-l luăm pe Monsieur în cabină. Fericită că am evitat la mustaţă închisoarea datornicilor (Monsieur Violoncelle, tratat ca o persoană absolut normală, plăteşte bilet întreg!), mă reîntorc la checking, predau bagajul şi le povestesc muzicanţilor din jur, cu contrabasul în braţe, ce era gata-gata să păţim, noroc că... Dau să intru în avion – ca de obicei ultima, ca să pot să încasez loviturile destinate celorlalţi - , când reapare Scorpia, care mă informează cu satisfacţie: Nu intraţi, rămâneţi să cumpăraţi bilet în toată regula pentru Mr. Violoncelle şi plecaţi cu cursa următoare. În răstimp, întârzierea avionului a trecut de o jumătate de oră. Muzicienii sunt înăuntru. Când o vedea că nu mai apar, Jelu o să-şi închipuie că m-au mâncat vârcolacii. Scorpia dă dispoziţie să mi se returneze bagajul.

Nu-mi trebuie mult să realizez enormitatea pagubei care mă paşte: va trebui acum să cumpăr nu unul, ci două bilete de avion, pentru Mons. Violoncelle şi pentru Mme. Rădulescu, întrucât biletul colectiv cu preţ confidenţial ne-a zburat amândurora de sub nas. Următorul avion decolează peste 10 ore, aşa că am timp să încerc să limitez proporţiile dezastrului. Pun valiza pe un cărucior lângă obiectul nefericirii mele şi încep să mă promenez gânditoare. Tinereii mă arată cu degetul, hlizindu-se. Mi-aduc aminte că în aeroport există un loc unde se re-ambalează bagajele cu încuietori deteriorate. Ce-ar fi să-l înfăşor pe Monsieur Violoncelle atât de sănătos încât să nu mai poată nimeni să-i refuze accesul la cală? Aş evita astfel să-i cumpăr bilet, dar... m-aş potcovi cu 12 kg de greutate excedentară care - aflu eu – costă scandalos de scump pentru punga mea: 15,1 E/kg! Dar, oricum, fac o economie. Descopăr locul cu pricina. Re-ambalarea e gratuită, dar constă în simpla lipire a unei folii de plastic în jurul valizei vătămate. Pentru mine nu-i de ajuns. Mă apropii de cei doi indieni care supraveghează maşina de ambalare şi-i rog frumos - ca între noi, coate-goale - să-l încotoşmăneze pe Mons. Violoncelle pe placul cucoanelor ţîfnoase de la Air France... Ne tocmim şi ajungem la E 30. Indienii se pun pe treabă, dar se opresc subit la jumătatea drumului: Păi să vedeţi, am stricat deja două rulouri de folie plus două suluri de scotch, hai să cădem la pace cu 50. Sunt la strâmtoare, aşa că accept; dacă mi-ar fi cerut 60, aş fi preferat să plătesc biletul, se vede că băieţii au multă experienţă psihologică. Monsieur Violoncelle arată acum ca ursul moldovenesc pe care l-au jucat copiii în amfiteatrul de la Cité, doar muzica-i lipseşte.

Mă îndrept spre ghişeul de bilete, sub privirile golanilor care se amuză copios pe seama damei cu contrabas. Acolo aflu de la o altă Scorpie că voi fi înscrisă pe o listă de aşteptare: voi afla dacă pot să-mi cumpăr bilet abia cu o oră înaintea cursei... Se profilează prin urmare o noapte în tête-à-tête cu Monsieur Violoncelle. Între timp mă sună teatrul, la curent cu tribulaţiile mele, mă încurajează şi mă anunţă că se străduieşte să mă salveze. Plătesc oricâte bilete, îi spun secretarei de producţie uitând să mai graseiez, numai să mă văd mai repede scăpată din ghearele hiper-legale ale Uniunii Europene! Urmează un şir de telefoane: în ţară, la bărbat şi la prieteni, cu rugăciunea să-i întâmpine pe muzicienii lăsaţi de izbelişte; şi în Paris, să-mi pregătesc un culcuş de noapte, au cas où... Ferească Dumnezeu să mai plătesc şi-o furgonetă allez-retour! Între timp, mă urmăresc nu doar golanii, ci şi oameni de pază, cu şi fără uniformă (aeroportul e bine supravegheat, pot să certific.) Unul din ei, care seamănă leit cu parlamentarii şi cu body guarzii noştri (un fel de costum la două rânduri, ceafă grăsuţă şi tunsoare din topor), se ţine de mine ca o umbră.

În aşteptarea verdictului Air France - care, aflu la telefon, are mica reputaţie de a da, ori de câte ori poate, verdictele cele mai ucigătoare - beau ici o cafea, fumez colo o ţigară din pachetul LE TABAC TUE care-ţi taie orice plăcere, mănânc o pizza mai la vale şi mă strâmb la derbedeii care se oferă să mă angajeze la cabaret. Am învăţat pe dinafară toate cotloanele terminalului B, „ăştia” ar putea să mă angajeze la „relaţii cu publicul”. Am descoperit şi toaletele, deşi n-am prea îndrăznit să le frecventez: contrabasul nu încape pe uşă, iar afară nu pot să-l las, de teamă că mi-l detonează vigilenţii de la pază şi protecţie. Mă gândesc ce-or fi păţit lăutarii la Bucureşti, când vameşii i-au prins fără contrabas şi i-au suspectat că înstrăinează preţiosul nostru patrimoniu naţional!

În fine, îmi capăt noul bilet cu o pompă exagerată – într-adevăr, teatrul s-a dat de trei ori peste cap să-mi salveze viaţa, scăpând totodată de grija mea –, plătesc greutatea excedentară şi îl depun pe M. Violoncelle pe banda rulantă, după ce îi promit solemn că-i voi reda curând numele şi demnitatea pierdute. La Otopeni îl ridic uşurel, îl pipăi ca să mă asigur că e teafăr, îl proptesc pe un cărucior deosebit de instabil şi mă precipit spre ieşire. Aici îmi aţin calea alte două Scorpii, a căror limbă maternă seamănă surprinzător cu a mea. Ce-i cu contrabasul ăsta? Vă poftesc să-l declaraţi! Dar româncele noastre, aşa grase, neparfumate şi prost vopsite cum sunt, au inimă: îmi ascultă povestea, se înduioşează şi mă lasă să trec. Poate că s-au prins, săracele, că nu mai are nici un rost să-mi atace buzunarele sfrijite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara