Aş călători pe umărul oamenilor. Le-aş păzi fiinţa de tristeţe. Şi de urît şi disperare. Le-aş îndrepta faţa către Lumină. M-aş strădui să le arăt calea bucuriei. Şi i-aş ajuta să treacă liniştit Dincolo.
Dar sînt un om. Un biet om.
Cred că nu există postură mai tîmpită decît perplexitatea. Cînd rămîi mut, golit de viaţă, incapabil să spui ceva, să plîngi, să-ţi urli jalea, neputinţa. Cred că nu există durere mai mare decît aceea a despărţirii de cineva drag. Cînd îţi dispare cineva important din viaţă, după năuceala momentului, după toate ce le ai de făcut, creştineşte, rămîne liniştea. Aşteptarea. Dorinţa de a-l auzi, de a-l vedea, de a împărtăşi. Nimic nu mai este cu putinţă. Cum ai putea să gîndeşti la toate acestea cînd în jurul tău e, să spunem, bine? Cînd părinţii sînt lîngă tine, cu dragostea lor necondiţionată, cînd copilul îţi este sănătos, iar prietenii te însoţesc ca să fii întreg, ca să fii tu însuţi. Este o ecuaţie simplă. Un mod de a fi fericit. Dacă în formula asta apar modificările decisive, te prăbuşeşti. Restul, se poate numi şi vanitate.
Încet-încet, moartea a intrat în viaţa mea. Şi nu am fost pregătită spiritual pentru asta.
Acum, mi-am pierdut un prieten. Şi nu sînt înger.
M-am întîlnit prima dată cu Valentin Nicolau în Piaţa Universităţii. Îmi aduc aminte cîteva discuţii despre geofizică, domeniul lui, despre pămînt, straturi, structuri, despre ţara asta văzută în forme de relief şi secţiuni, despre flori de mină, despre o revistă de cercetare, de specialitate, despre profesorul Lăzărescu, o figură remarcabilă a Facultăţii de Geologie, prieten cu familia mea. Portretul pe care i l-a făcut Valentin era ca un desen în cărbune. Au trecut cîţiva ani şi ne-am regăsit, la denii, în Săptămîna Mare a Paştelui, la biserica Sf.Maria. Locuiam în zonă, amîndoi. Ne-am respectat liniştea pe care o căutam, bucuria sfîntă a slujbei. Atunci am văzut-o pe Ana, fata lui. Avea cîţiva anişori. „E o Nicolau”, mi-a spus. Nu aveam copii şi tonul lui m-a emoţionat într-un fel foarte special. Într-o seară, la Craiova, cînd se repetau Danaidele, Silviu Purcărete şi Paul Chiribuţă m-au anunţat că au găsit editor pentru cartea mea despre această poveste. Doar în maşină spre Bucureşti am aflat că mergem la Nemira. Mi s-a părut ca un basm! În fiecare seară sau în zilele fără program, Victor Rebengiuc mă poftea să citim cartea lui Horia Patapievici, proaspăt apărută la Nemira, Cerul văzut prin lentilă, cu desene super făcute de Dan Perjovschi. Iar eu îi povesteam cum acest fizician-scriitor de calibru vine la România literară nu doar ca să-şi aducă articole, ci să sporovăim despre naţie şi despre starea ei. Am rămas extrem de mirată cînd directorul editurii care ne întîmpina zîmbind era cunoştinţa mea. Jovial, pragmatic, exact, am stabilit date, format, număr de pagini. Am întrebat dacă pot veni să lucrez şi eu la tehnoredactare. A acceptat pe loc. Am propus şi o variantă pentru copertă. Le-am discutat şi pe cele ale graficienilor, mi-am susţinut ideea în faţa lor, explicînd cît de puternic vizual este portretul femeii din Fayum, al egiptencelor măslinii, înfăşurate în pînze albastre. Am înclinat foaia cu schiţa mea. Şi Valentin, şi graficianul au priceput pe loc semnul sub care sugeram să aşezăm mişcarea de pe copertă. M-a tuşat în zilele în care am stat la editură atmosfera. Calitatea oamenilor, răbdarea, căldura, nervul. Regăseam în fiecare o prelungire a lui Valentin. Tainică, neinvazivă, contaminantă doar. De atunci, nu ne-am mai despărţit. Ne-am cunoscut familiile, am urmărit cum cresc copiii noştri, ce preocupări au, ce studii fac, am admirat-o pe Angelica-icoana, cum o alint eu, soţia lui, omul care i-a intuit forţa minţii strălucitoare, energia, harul de ctitor şi de povestitor. Doamne, ce, cum şi cît povestea! Realitatea şi ficţiunea se dizolvau în aceeaşi substanţă. Mergeam la teatru împreună. Şi sporovăiam ore şi ore după. Simţul lui de observaţie era extrem de fin, de atent la anumite detalii din replică, la cuvînt. De aici, plecam în sute de aventuri. Fabulaţiile se amestecau, experienţele, întîlnirile, chipuri de oameni, un imaginar ciudat, populat ca o lume sudamericană. Am lărgit cercul prietenilor, fiecare aducînd pe cineva din apropierea lui. Silviu Purcărete a fost, poate, constanta legăturii noastre. Ca şi Dana Safta. Chiriac, Tania, Cristi Stanca, Mişu Barta şi Festivalul de la Sibiu. Apoi, mai tîrziu, George Banu. L-am poftit pe Valentin la Sibiu şi ca editor dar, în special, ca spectator. Deseori se suia iute în maşină în timp ce îi dădeam cîteva informaţii flamboaiante despre vreun spectacol al lui Purcărete sau Zholdak, despre dans flamenco, spectacol-lectură... Vorbeam de pe Valea Oltului şi îi ţineam loc la o margine de rînd dacă întîrzia. Speram să se declanşeze pe hîrtie, nu doar în imagini, scriitorul de teatru. Aşa a fost! În anul 2000 a luat Premiul „Camil Petrescu” al Ministerului Culturii pentru cea mai bună piesă de teatru. L-a atins teribil faptul că recunoaşterea îi venea de la Nicolae Manolescu. Păstrez cu preţuire, de la început pînă astăzi, variante la unele piese, sugestii, taclale, însemnări, fragmente publicate anul trecut din proza lui, în România literară. Proiectele noastre pentru un teatru, pentru o revistă de teatru. Nu am mers pînă la capăt în unele, dar l-am secondat mereu, l-am susţinut, ne-am sfătuit şi n-am vorbit nimă- nui despre asta, i-am aplaudat drumul. Cu aceeaşi discreţie unică cu care el însuşi m-a însoţit, m-a încurajat, m-a împins, m-a făcut să rîd în hohote, discreţia cu care am împărţit bune, rele, grele. În toate, făcute sau visate, este energia lui fără margini, enormă, copleşitoare. Şi un dar rar de a ierta şi de a nu cleveti. Nici pe Purcărete, nici pe el nu i-am auzit niciodată, dar niciodată vorbind de rău pe cineva, ţesînd pînze otrăvitoare pe la spate. Ce a avut de spus, a spus răspicat, cu umor sau cu cinism sau cu durere.
La început a fost cuvîntul. Iar Valentin Nicolau a mers pe calea lui. Ducîndu-şi crucea cu înţelepciune, cu o mare înţelegere şi asumare, căutînd să desluşească teologic, filosofic, ludic, umanitatea. Valentin a fost un ctitor, un pătimaş al cuvîntului care trebuie slujit. Aşa s-a născut fiecare construcţie a lui. Editura, radio-ul, televiziunea, revista Yorick, cărţile lui, studiile, cercetările, piesele, discursurile, notiţele, semnele puse la o pagină sau alta, relaţiile cu profesionişti excepţionali, cu oameni, mai presus de orice. Era în contiunuă mişcare, foarte viu, mişca aerul. Nu am fost mereu de acord. Nu am avut mereu aceleaşi opţiuni politice, aceleaşi păreri despre un spectacol, despre o carte, despre cei din jur. Prietenia noastră, însă, nu a fost nicicînd pusă în pericol. Ne-am respectat reciproc, în toţi aceşti ani mulţi. Fără tam-tam. Am învăţat unul de la celălalt. Chiar şi să spui „iartă- mă”. Pătimaşi amîndoi, nu a fost uşor pentru niciunul. Dar prietenia este o lecţie pe care nu sfîrşeşti să o înveţi.
Şi-a adorat familia. Pe Angelica, pe Ana, pe Radu. Iubea marea, soarele, cărţile, pămîntul, teatrul, să picteze, taclaua cu prietenii, texte vechi, hoinăreala prin magazine ciudate de antichităţi, învăţa încontinuu, era curios pînă la Dumnezeu, inventa poveşti aiuritoare şi vorbea cu toată fiinţa lui despre viermuiala lumii şi a timpurilor. Părea că este stăpînul timpului şi, de aceea, îl poate dilata pentru noi toţi. Ca să le facem pe toate.
De două săptămîni sînt înmărmurită. Prietenul meu Valentin, Sandu pentru familia lui, nu mai este. În toamnă, după ce am citit piesa lui Om fără om sau Oriunde mă duc, numai de mine dau, am zîmbit şi am şoptit: „Isus alege femeia. Deci, iubirea.” Ce lumină ne învăluia... Era un soare frumos, puternic şi blînd. Ca Valentin.
Restul e tăcere.
