mai întâi, puţină etimologie.
Neuitatul meu coleg şi prieten,
Romulus Vulpescu, cunoscător
excepţional al limbii române în toate registrele
şi subtilităţile ei, nu scria şi nu rostea niciodată
„ghilimele”, ci exclusiv „ghilemete”. El rămînea
astfel fidel etimonului francez „guillemets”,
atestat prima oară în 1677 şi provenit dintr-un
diminutiv al numelui propriu Guillaume, tipograful
care a inventat şi a folosit cel dintîi semnele
citării1 . Cum şi de ce s-a trecut în româneşte de
la „ghilemete” la „ghilimele” (în dicţionarul lui
Şăineanu găsim forma intermediară „ghilemele”)
nu sînt capabil să explic. Ceea ce mă preocupă
în ceasul de faţă este relaţia mea de-a lungul
timpului cu aceste buclucaşe semne tipografice.
Pe vremea cînd, în calitate de asistent,
făceam seminar de literatură română cu 5 grupe
ale anului III Filologie, studenţii aveau obligaţia
de a alcătui cîte un referat pe semestru. În
săptămînile rezervate acestora trebuia să citesc
pe brînci, spre a alege la fiecare grupă referatele
cele mai bune şi totodată spre a-i depista pe
cei certaţi cu normele onestităţii ştiinţifice,
suferind – după o expresie a lui Blaga – de „amnezia
ghilimelelor”. Operaţie relativ lesnicioasă, întrucît
sursele accesibile erau puţine şi le cunoşteam
bine pe mai toate. Într-un rînd însă, deşi aveam
certitudinea plagiatului (doi studenţi din grupe
diferite scriseseră despre Creangă în termeni
absolut identici), izvorul rămînea obscur. Pînă
la urmă l-am găsit totuşi – unde credeţi? În
manualul de liceu ! La seminar le-am făcut celor
doi cîte o morală straşnică, iar unuia – inspiraţie
de moment – i-am cerut să deschidă cartea la o
anumită pagină şi să citească de acolo un anume
paragraf. (Toţi studenţii aveau pe bănci ediţia
Creangă îngrijită de G. Călinescu). Împricinatul,
nedumerit dar docil, s-a conformat şi a citit:
„Şi iaca aşa cu cireşele, s-a împlinit vorba mamei,
sărmana, iute şi degrabă: «Că Dumnezeu n-ajută
celui care umblă cu furtuşag».” Rîsetele în cascadă
ale grupei au marcat o sancţiune mai severă decît
oricare alta.
Mai tîrziu, ajungînd conferenţiar, lupta
cu plagiatorii de ambe sexe s-a mutat la un nivel
mai înalt, respectiv la acela al lucrărilor de diplomă.
Şi nu doar la cele îndrumate de mine, ci şi la
multe altele, chiar în timpul susţinerii orale în
faţa comisiei de examen. O sumară răsfoire scotea
la iveală, destul de frecvent, fenomenul de clivaj
stilistic, cînd autorul tezei copiase din surse
diferite, fără a-şi da seama că nu „rimează” între
ele. Cel mai nostim episod s-a petrecut atunci
cînd i-am spus unui candidat : „Ceea ce admir
îndeosebi la dumneavoastră este fluenţa expunerii,
articularea perfectă a frazelor” etc., etc. Şi mă
apuc să citesc, cu emfază calculată, prima pagină
a lucrării. Candidatul suportă 2-3 minute,
după care mă întrerupe spunînd: „– Asta e din
prefaţa dumneavoastră la Delavrancea, dar
am mai schimbat cîte ceva…” Eu : „– Nu, n-aţi
schimbat nimic şi bine aţi făcut!” Restul textului
era compus din fragmente preluate de la Emilia
Milicescu, Al. Săndulescu ş.a. Conducătorul
lucrării, care îi făcuse referat favorabil, nu era
prezent la susţinere, altminteri penibilul situaţiei
ar fi urcat la cote superioare.
Noul ministru al Educaţiei, în cursul
audierii sale de către comisiile parlamentare de
specialitate, a elogiat nivelul înalt al învăţămîntului
românesc, adăugînd că „este păcat că umbrim
aceste valori [...] printr-o scoatere în evidenţă
a unor elemente nu atît de importante, cum ar
fi plagiatele, mai ales că nu prevede nicăieri legea
respectivă că trebuie să punem ghilimele la un
text pe care îl preluăm” (s.m.) Vă puteţi imagina
prăbuşirea lăuntrică trăită de mine cînd am aflat
că lupta mea de decenii împotriva plagiatelor se
situa în afara legii ! Ministrul, culmea, are dreptate:
nicio lege în sensul adevărat al cuvîntului, adică
adoptată de Parlament şi promulgată de Preşedinte,
n-a stipulat vreodată obligativitatea ghilimelelor
la un text preluat. Şi tot astfel, nicio lege n-a
prevăzut pînă acum interzicerea virgulei între
subiect şi predicat, nici necesitatea semnului –
după un enunţ interogativ. Putem aşadar
scrie, ad libitum, „Cum am ales un asemenea
ministru?” sau „Cum am ales un asemenea
ministru”. Remuşcările mele faţă de cei pe
care i-am năpăstuit de-a lungul vremii cu pretenţia
absurdă de a-şi marca sursele prin ghilimele sînt,
de bună seamă, tardive, mai ales că vina între
timp s-a prescris. Ceea ce nu mă împiedică să-
mi aplec ruşinat fruntea şi să le spun cu toată
convingerea: „Peccavi! Peccavi! Peccavi!”2
Ştefan Cazimir
______________
1 Cf. Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri
Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et
historique, Librairie Larousse, Paris VI, 1964, p.
360.
2 Cf. Cartea a doua a regilor, 12, 12.
