Îndrăznesc parafraza titlului celebru și pentru a desemna natura eteroclită, dar, cred, vie, a acestor rînduri și pentru a-l convoca nu atît pe Caragiale cît celebrul spectacol semnat de Lucian Pintile în anii 1970. Fără îndoială pentru că l-am întrezărit, nu departe de mine, în prima zi de festival. La capătul lui Hamlet de Robert Lepage care deschidea triumfal F.N.T.-ul l-am observat în spatele meu, privind pierdut, încît nu știam dacă era simptomul unui voiaj în sine însuși, după experiența trăită, sau acela al unei rătăciri. Rămăsese singur și nu-i puteam vorbi. Ca acum patruzeci de ani cînd, ieșind tulburat de la un film, din pudoare, am evitat-o pe Clody Bertola, soția lui de atunci, și, în ciuda admirației ce i-o purtam, am trecut pe lînga ea ca „un vapor care nu semnalizează în noapte“. Aceasta metaforă mă însoțește, și-mi reînvie clipa de altădată. Vorbele, uneori, conservă emoția! Acum am trecut tăcut pe lîngă Pintilie, tot în noapte, și nu i-am vorbit. Dar, îndepărtîndu-mă, mi-am amintit și melancolia Livezii lui fără de seamăn, și exuberanța comică a Dale carnavalului.
*
Proaspăt ajuns la București, îmi petrec cîteva ceasuri la Muzeul colecțiilor pentru a revedea machetele scenografice și pînzele cu țăranii „mitologici“ ai baronului Löwendal, descoperit de cîțiva ani grație Ariadnei Löwendal – Danilă. Mi-am organizat mica intervenție prevăzută pornind de la condiția de emigrant a „baronului“ al cărui statut mi-l evoca insistent pe celălalt baron, nefericit, baronul Tuzenbach din Trei surori. Löwendal, de origine daneză, dar născut la St. Petersburg, unde își face studiile, va părăsi celebra capitală pentru a se refugia undeva la margine de imperiu, la Bălți și Soroca: un exilat interior . De ce s-a temut „baronul“? Ce i-a determinat decizia? Secret nici pîna azi revelat. Extinderea României în 1918, cînd Basarabia va ieși din zona rusă, îi va fi propice și va fi astfel protejat: baronul devine, de data aceasta, un exilat „exterior“, grație „frontierelor lichide determinate de marile mutații politice ale timpului. Dar, dacă Ovidiu, la Pontul Euxin, Gulag latin, își va deplora constant condiția, baronul, dimpotrivă, se va integra total, pictînd țărani cu o rară voluptate a fixării, aproape antropologice, a portretelor, vorbind o limba română inspirată parcă de geniul cronicarilor, fără a abandona însă propensiunea pentru modernitatea teatrală inoculată la St.Petersburg. El a rămas de acolo și totodată a fost de aici! Mă recunosc uneori în asocierea acestor contrarii. Löwendal a fost un exilat implinit chiar dacă a sfîrșit, sub presiunea comunistă, ca un pedagog admirat, însă recompensat de un modic, foarte modic, salariu. El e o stea căzătoare ce și-a găsit singur locul în lume.
*
Noaptea vorbesc cu Marina Constantinescu, directoarea festivalului, în aparență neobosită, luptînd calm cu toate hazardurile ca atunci cînd a aflat accidentul camionului ce transporta, de la Timișoara, decorurile lui Helmut Stürmer și l-a interogat pe șofer: „Ce s-a distrus?“ „Niște scaune“ a răpsuns el. „Nu e grav. Altceva?“ „S-a rupt sicriul, doamna Marina“. Văd Rambuko d*e Jon Fosse, în regia lui Mihai Maniuțiu. Sunt față în față cu o lume primordială, amestec de Vechi Testament și istorie recentă, Biblia și Holocaust-ul, scena devine mitică și îmi confirmă convingerea că arta sacră, cea adevărată, dispune de puterea de a integra materia și de a o transforma, cum spunea Peter Brook à propos de Grotowski, în „vehicul“ ce conduce la o altitudine unde se respiră și lumea se privește altfel. Rambuko mi-a resuscitat experiența produsă de Electra, vechi spectacol unic al lui Mihai Maniuțiu, unde, urmînd un alt drum, același efect de plenitudine l-am resimțit. Cele două opere, trecută și prezentă, produceau un ecou al cărui centru eram, confirmîndu-mi astfel puterile teatrului, nu doar scenografic, ca în Hamlet-ul lui Lepage, ci ca aptitudine de a produce o plenitudine extremă a prezenței, aici și acum. O prezență a originilor „sacre“.
Deflagrarea produsă provine și de la revelația dansatoarei Andreea Gavriliu. Ea face parte din acele figuri a căror apariție pe platou derutează și fascinează, figuri care se impun prin ambiguitate stranie, prin impactul unor manifestări unice, fragile și enigmatice. Doar cîțiva interpreți au suscitat o asemenea perplexitate în specatorul asiduu ce, de cîteva decenii, sunt. Despre Andreea Gavriliu, aș vrea să scriu, dacă aș putea să o fac, echivalentul celebrului S/Z al lui Roland Barthes unde examinează și se confruntă cu ambiguitatea identitară a unui cîntăreț. Aici descopăr o apariție coregrafică tot atît de secretă și interogativă. Plăcerea suscitată de un asemenea artist pe scenă provine și din faptul că el trezește apetitul unei creații secunde, scripturale. Și atunci, din spectator, mă imaginez, o clipă,... scriitor!
*
Îi iubesc adesea teatrul lui Andriy Zholdak și așteptam reîntîlnirea cu acest mare spectacol clujean de la Teatrul Maghiar, Rosmersholm de Ibsen, text care, evident, îmi evocă șocul inaugural produs, acum cincizeci de ani, de Aureliu Manea la Sibiu. Sper că-l vom evoca în 2018, noi, ultimii martori de atunci, la Festivalul internațional condus de Constantin Chiriac. Nu mai suntem mulți, căci, ca Cioran, pot spune „carnetul meu de adrese e un cimitir“. Văzusem acest Rosmersholm, dar nu l-am regăsit intact, căci turneele afectează fără a deteriora specaolele: e plata cerută! Așteptam întîlnirea cu Andriy care-mi anunțase achiziționarea unui cadou pe care își făcea o bucurie să mi-l ofere. Ne-am văzut la restaurantul festivalului, Burebista. El începu încîntat să-mi povestească: „La Sarajevo am intrat într-un magazin de antichități și proprietraul mi-a spus că o doamnă bătrînă, care a făcut demult teatru de marionete în oraș, i-a adus ce a mai rămas din el. Frumosă istorie“, a încheiat surîzind Zholdak, în timp ce eu, îndrăgostit de marionete, așteptam curios aceste relicve balcanice. Zholdak luă cele două pungi și, precaut, scoase cele două marionete care formau un cuplu. Le-am privit surprins și am rămas tăcut. Erau două marionete indiene recente, policrome, ce se pot achizitiona în orice bazar „oriental“. Nu l-am decepționat pe prietenul generos, dar m-am revoltat contra escrocului de anticar! Și de aceea privesc „marionetele de la Sarajevo“ cu iubire pentru preieten și dispreț pentru vînzător.
*
Tracul discuției de la Ateneu cu Ion Caramitru se atenuează cînd, intrînd în acest loc sacru al Bucureștiului, descopăr în public prieteni dispersați, Sanda, Sever, Ada... în ciuda prestigiului, emoția scade și liniștea se instaurează. Suntem împreună și „Pino“, la solicitarea mea, spune ca nimeni altul monologul lui Hamlet despre actorul interpret al Hecubei. Iată, îmi spun, regăsesc aici esența dilemei între iubire și neiubire de teatru cu care de cîțiva ani, persistent, mă confrunt. La capăt evoc parabola „fiului risipitor“ căci, asemeni lui, am revenit!
*
Ultima zi, lansarea a două cărți. Teatrul lui Mircea Danieluc, regizor de film reputat ce se consacră scriiturii scenice, și Teatrul, dragostea dintîi a lui Alexandru Tatos, regizor de teatru convertit, invers, la cinematograf. Mă confrunt mai mult ca oricînd cu trecutul, cu fantoma prietenului de mult dispărut, Sandu, acest „spirit artist“ieșit parcă din Craii de curtea veche. ~ntristarea persistă, dar ea schimba de culoare cînd Liana Tatos evoca afecțiunea ce-l lega pe Sandu de Helmut Stürmer: „Foarte greu obținusem o dată pentru căsătoria noastra cînd, brusc, Sandu mi-a spus «trebuie să anulam totul, căci vine Hetty». Ne-am căsătorit doar o lună după aceea“.
Dintotdeauna am fost tentat să vorbesc și să scriu despre „prietenie“.
*
Văd – pentru a cîta oară? – piesa inițiala a lui Matei Vișniec. Angajare de clovn pusă în scenă de Ion Caramitru. Ce-mi place, mai mult ca orice, e curajul de a o trata ca o viziune despre clovn, despre bucuria și tristețea lui. El e un martir și totodată o sursă de poezie, așa cum, primul, l-a descris Fellini. Aici, nostalgic, îl regăsesc și totdată mă abandonez unei memorii proprii, personale, dar mă întreb cînd va deveni ea total imaginară pentru generațiile viitoare, cărora li se va povesti, fără a-i fi văzut, aventurile unor clovni dispăruți! Ei aparțin definitiv unei mitologii a cărei permanență nu e amenințată. Acest optimism mă animă! Ca pe Vișniec și Caramitru!
*
Teatrul e iubit și, totodată, desconsiderat ca impur amestec de viață și artă. Evocînd aceste momente, într-un fel, îi respect și totodată admit condiția. Acest asentiment îmi e indispensabil pentru a nu-l părăsi și a continua să-l frecventez.