Herta Müller,
Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică. Eseuri.
Traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian,
Ed. Humanitas Fiction, 2011

Eseurile Hertei Müller din Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel (Mereu acceaşi nea şi mereu acelaşi neică, în traducerea inspirată a lui Alexandru Şahighian) sunt mai mult decât tulburătoare.
Nu numai prin cele povestite din copilăria şi tinereţea cuprinsă de „cercul drăcesc” al vieţii sub ameninţare, nu numai prin grozăvia persecuţiilor îndurate cu incredibil curaj, nu numai prin portretele de prieteni şi neprieteni, ci şi la nivelul limbajului, prin legăturile misterioase între cuvinte, între idei, cele pe care nu le poate crea decât talentul. Probabil că legăturile între cuvintele-cheie s-au închegat de la sine, fără „premeditare”, dar ele dau un ostinato „cifrat” întregului text, de parcă ar fi fost voit. Iată un exemplu: Cuvântul lalele (preluat din mult prea cântatul şlagăr optimist „Lalele, lalele... frumoasele mele lalele”) , sugerează deopotrivă lălăitul, cât şi bâlbâiala, lenea minţii. Este un cuvânt oriental, Herta Müller a intuit bine: cuvântul laleh denumeşte, în persană, o floare-simbol (căci consoanele din laleh, LLH, sunt aceleaşi ca în Allah). Turcii au preluat simbolul, aşa încât „epoca lalelei” a dominat lumea otomană. Astfel, numele acestei flori, despre care foarte puţini mai ştiu că e semn oriental, a ajuns în limba română, şi instinctiv cuvântul a fost repetat în comunism până la saturare – căci nu e oare comunismul tot un „curent din Orient”? Directorul fabricii în care traducea Herta Müller purta în fiecare zi altă culoare de cămaşă brodată cu o mică lalea neagră – ordine repetată identic săptămână după săptămână – până ce „sclavii” fabricii au transformat cuvântul „lalele” într-o ironizare secretă, „catapultând frica în derâdere”. „Fiindcă un asemenea cuvânt, LALELE, când ai nevoie de el, descrie exact contrariul său. Spus de trei ori la rând, sună deja ca un bocet”. Şi tot lalelele apar şi în „Strada Gloriei”, denumind caragialesc strada unde securistul care a încercat să o racoleze pe Herta Müller, fiind refuzat, „a oftat adânc şi a dat cu vaza de lalele de perete” (dar n-a cules de pe jos bucăţile angajamentului rupt „pentru a-i prezenta şefului dovada de racolare”, ci pentru că se temea că, deşi făcut fărâme, documentul ar fi putut să cadă în mâna „duşmanilor”). Vaza cu lalele s-a spart „cu un scrâşnet de parc-ar fi fost măsele în aer”. O propoziţie-vers: adunând laolaltă diafanitatea văzduhului (liber) şi scrâşnetul măselelor sparte sub pumnul iraţional. Un zgomot care a făcut să sară, din dudul desfrunzit aflat în faţa ferestrei, „pisica fabricii, cea cu urechea sfârtecată”: „O creangă încă mai vibra ca o trambulină”. Iar „trambulina” este aici un alt-cuvânt cheie, căci el avea să declanşeze saltul dintr-o lume în alta. Hărţuită, „traducătoarea de termeni tehnici” Herta Müller, nedorită în fabrică, se refugiază în cuvinte (traducând aşezată pe scară, deoarece fusese dată afară din birou, observă cuvinte precum Treppenwangen, „obrajii scării”, sau „coadă-de-rândunică” şi „gât-de-lebădă”, denumiri tehnice calchiate din Schwalbenschwanz şi Schwanenhals), devenind definitiv scriitoarea Herta Müller. Trambulina declanşată de zgomotul vazei cu lalele sparte a trimis-o pentru todeauna pe scriitoare, din caricaturala „stradă a Gloriei” în care fusese anchetată, într-o lume în care gloria chiar există şi i se cuvine.
S-ar putea scrie o carte întreagă despre modul în care se întreţes astfel cuvintele la Herta Müller, în ecuaţii subterane create, desigur, şi de faptul că autoarea a trăit mult timp într-o lume bilingvă. De exemplu, despre modul ei de a asocia contrastele: „...Mi se părea nelalocul lui să-i urezi omului de bine, pe româneşte, spunând: bată-te norocul!” Într-adevăr, de ce norocul trebuie să-l „bată” pe om? Fără durere nu se poate produce schimbarea? Chiar dacă e vorba de altă etimologie (batere- n poartă, sau abatere pe la tine), metafora gândită de Herta Müller declanşează un lanţ întreg de sugestii. „Şi când mă miram că pantoful are o limbă, mărul o inimă, gura un cer, urechea o trompă, genunchiul un ou – aşadar când din pricina numelui lucrurilor mă cutreiera conţinutul cuvintelor, aşadar obrăznicia cu care cele vii şi obiectele moarte se întrajutorează...” Nu e vorba doar de o lume a bilingvismului, ci de una în care se trăia cu două feţe, pe două planuri. „Orice copil ştia prea bine că niciodată nu spui în public ce gândeşti şi nu faci ce-ţi vine să faci. Dincolo de poarta casei viaţa se-mparte în două: sunt lucrurile pe care n-ai voie să le faci fiindcă sunt interzise şi cele pe care trebuie să le faci fiindcă eşti silit”. Toţi copiii ştiau că trăiesc într-o dictatură şi fără să cunoască acest cuvânt, „dictatură”.
Desigur, din punctul de vedere al înlănţuirii şi „criptării” cuvintelor trebuie pomenit în acest context şi Atemschaukel (Leagănul respiraţiei), roman tradus tot de Alexandru Şahihian. Care descrie pentru prima oară, cu un curaj pe care nu l-a avut încă nimeni, chinurile îndurate de germanii din România - duşi fără discriminare de vârstă sau stare de sănătate în lagărele de „reconstrucţie” din Uniunea Sovietică. Dialogurile autoarei se împletesc cu amintirile lui Oskar Pastior, m. 2006, acest mare poet (care, dacă n-ar fi avut ghinion, ar fi putut figura alături de Paul Celan în toate istoriile literare de limbă germană, prin limbajul său concentrat şi fantast – datorat nu numai talentului, ci şi anilor petrecuţi la Radiodifuziune, unde lucra cu „fărâme” sonore şi cuvinte „lipite” uneori aleatoriu). Limbajul Hertei Müller atinge aceeaşi poeticitate, o şlefuire laconică de bijuterie în contrast cu sumbra mizerie descrisă. Îmi vin în minte diamantele din prăpastia în care oştile lui Alexandru cel Mare aruncau hoituri pentru a fi ridicate în gheare de vulturi şi aduse „vânătorilor de comori”, cu nestemate imprimate în carne.
În „Porumbu-i galben, nu e timp”, tema lagărului („concentrarea” oamenilor şi concentrarea cuvintelor) revine. Formularea e o adevărată ecuaţie: „O lopată cu vârf = un gram de pâine”. Punctul zero al existenţei. „Nu se dădea mare atenţie vârstei celor ridicaţi. Uneori erau luaţi chiar copii, ori oameni mult mai în vârstă. Transportul în vagonul de vite dura mai multe săptămâni... Viaţa cotdiană consta în coloana de muncă, muncă pe deşălate, apelul de seară, foame cronică. Moartea se numea moarte prin înfometare şi degerare.Nu arareori şi sinucidere”. O lume a suferinţei concrete care explică, dur, stilul autoarei: „Să nu laşi în propoziţia scrisă decât ascuţişul extrem al discuţiei cu obiectele, să catapultezi comparaţia într-un unic cuvânt, să retezi discuţia făcând din ea o metaforă”.
N-aş vrea să se creadă că acest volum de eseuri trebuie neapărat citit doar pentru lucrurile teribile pe care le conţine, sau pentru mărturiile şi portretele în tonuri de pământ. La fel de impresionante sunt scenele aparent „blânde”. De pildă, cea în care mama Hertei Müller e ţinută o zi întreagă închisă în biroul miliţianului satului, pentru a fi intimidată. N-a fost bătută, dar... încuiată în odaie, în primele ceasuri a plâns, apoi, observând mizeria din jur, s-a apucat să şteargă, cu batista udă de lacrimi, praful de pe mobilă. „–Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră?, am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns, fără a sta pe gânduri: – Păi, mi-am făcut de lucru ca să omor timpul. Şi-apoi biroul lui era aşa de murdar! – Dar ce ţi-a spus când ţi-a dat drumul să pleci?, am întrebat-o. – N-a spus nimic, nici n-a băgat de seamă că acum biroul lui era curat”. Faptul că o persoană – şi nu neapărat doar un bărbat, nici neapărat un miliţian – nu bagă de seamă când se face curat în juru-i mi se pare tipic pentru o lume unde dezordinea fizică şi cea spirituală se confundă. De o tristeţe anistorică.