Iordache Golescu este unul din bătrânii nerăscumpăraţi ai literaturii române. Prea puţin a interesat, zeci de ani la rând, ce avea de spus acest boier din dimineţile literaturii. Cum, de fapt, înghiţită de gloria Junimiii, prima jumătate de secol XIX, dincolo de câteva premiere - primul roman, prima revoluţie, îşi doarme, până la paşoptişti, somnul preromantic. Din care ies la iveală - deloc surprinzător, de fapt, pentru cine o cercetează îndeaproape - vârfuri de raţiune sincronizate, cu toate beteşugurile unei limbi în facere, cu tradiţia iluministă la apus.
O asemenea colecţie de maxime, zicători, "cuvinte adevărate" (mai puţin, se vede, înaripate) a adunat, la vremea lui, vornicul Golescu. O parte dintre ele i-au interesat pe junimişti, pe Eminescu mai ales, aflăm din prefaţa lui Marin Bucur la ediţia selectivă, a doctorului Gh. Paschia, din pildele lui Iordache Golescu, apărută în Biblioteca Eminescu, în 1975. Tema care le reuneşte este aceea a bunei-cuviinţi: Povăţuiri pentru buna-cuviinţă. Buna-cuviinţă înseamnă, aici, şi les usages du monde, şi un soi de bunăstare sufletească, o aşezare în timpul şi în locul care ţi se potriveşte.
Toate ale vieţii se găsesc, printre rânduri, în Povăţuiri i cuvinte adevărate, reordonate după alfabetul românesc. E prima parte a culegerii, şi cea mai întinsă, urmată, într-un fel de addenda, de Asemănări, apoi Pilde i tîlcuirea lor şi, în fine, Pilde spre povăţuire i tâlcuirea lor.
Fiindu-mi imposibil să fac o înşiruire de maxime, utilă, şi ispititoare, mai ales într-o literatură căreia iau lipsit moraliştii în stare de concizie, de un anume cinism al parcimoniei, o să spun, din pornire, ce m-a atras. Un subtitlu, Cărunteţe. Sub el găsim doar patru maxime, care au mult a face cu cinstea datorată părului alb, din partea celui care-l poartă, ca şi din partea celui care-l priveşte. Copii şi părinţi, unul din cele două titluri pereche (celălalt, asemănător, e Mari şi mici), aplecat, ca un taler, spre partea părinţilor. Credinţa, interpretată dintr-o perspectivă pur iluministă: "Oarba credinţă şi întreaga neştiinţă, cea mai mare negură la ochii omului se arată. Fereşte-te de amândouă." Micul eseu despre dar, în varianta valahă, nu face decît s-arate pedigree-ul unor metehne: "Darul orbeşte şi pe cel cu patru ochi".
O spusă către copii, şi către alţii mai mari: "Întrecerea la învăţătură, cea mai bună luptă. Cu ea să te lupţi". La fel, despre onestitatea de a-ţi pune limite cunoaşterii, şi de a ţi le recunoaşte: "Cel mai mare jurământ, cinstea la om a zice da, da, la cele ce ştie, şi nu, nu, la cele ce nu ştie. Asemenea jurământ să urmezi." Un exemplu de adecvare, de măsură, cum putea s-o fi gândit un clasic în vremea de tranziţie, întărit şi de o altă pildă, despre cum poţi să-ţi dai cu părerea fără a greşi prea mult: "Nu judeca cele trecute după vremea de acum, ci după vremea de atunci, ca să cunoşti a lor orînduială dacă era bună sau nu".
Asemănările sînt nişte comparaţii destul de la îndemînă, însă puternice prin însăşi directeţea şi simplitatea lor. Unele rimate, sînt gîndite să coboare situaţii abstracte în tinda cu familiarităţi, unde orice îşi poate da seama ce va să spună predicatorul. Locuri comune, de tipul femeie-floare, sau virtute-poamă frumoasă ancorează aceste cugetări în schema populară, nededată la complicării.
Pildele tălmăcite sînt, în felul lor, nişte parabole, din care Iordache Golescu extrage un sens destul de evident, însă util pentru a pune la locul ei câte o întorsătură de frază pe care, trecându-i vremea, nu mai ştii de unde s-o iei: "Casa ce nu troncăneşte pustie se socoteşte (Adică casa fără muiere, pustie se socoteşte, pentru că, din vechime, femeile purtau conduri în picere şi cînd umblau troncăneau".
Ultimul rînd de pilde, spre povăţuire, include ziceri mai metaforice, apropiate, în elanul lor civilizator de început, de literatură. Unele dintre ele, nu puţine, au o largă circulaţie folclorică, fiindu-ne bine cunoascute (de pildă, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul). Meritul lui Iordache Golescu e acela de-a le fi sistematizat şi de-a le fi dat explicaţii, o paraliteratură savuroasă, mai interesantă, în sine, decît regulile de purtare ale unei societăţi mai în vîrstă cu cel puţin vreun secol jumate. Incluse, parţial, în proverbele lui Iuliu Zanne şi într-o cărticică de la Albatros, de proverbe comentate, îngrijită, în 1973, de acelaşi doctor Paschia, voroavele tîlcuite ale lui Iordache Golescu dau de lucru cercetătorilor vorbelor şi faptelor din secolul romantic timpuriu, cu crezurile lui păstrate, pe regiuni, pînă astăzi. Cu prescripţiile şi tabuurile lor. Ar fi interesant de ştiut dacă le aplicau....