Cu Vitraliul şi fereastra. Poeţi români
contemporani (Editura Şcoala
Ardeleană, 2015), Irina Petraş
continuă un proiect amplu de
explorare a literaturii noastre
contemporane, început mai demult
cu Literatura română contemporană. O
panoramă, Panorama criticii literare
româneşti. Dicţionar ilustrat 1950-2000
şi continuat cu Oglinda şi drumul. Prozatori
români contemporani, volum apărut în
anul 2013. A venit acum rîndul poeziei
de azi, pe care Irina Petraş o abordează,
deopotrivă, în orizontul unor epoci istorice
– „Reiau, în această carte, texte despre
poezia contemporană şi comentarii la
un volum sau altul într-o încercare de
radiografiere a semnalmentelor specifice
literaturii noastre postdecembriste, în
continuitate cu cele două mari perioade
din trecutul recent: interbelică şi comunistă”,
scrie criticul literar în prima frază a
Argumentului cărţii –, dar şi în perspectiva
a ceea ce ar trebui să fie paradigmele,
mişcarea internă a formelor liricii, în
înţelesul unor metafore fragile, în fond:
vitraliul şi fereastra: „Titlul, Vitraliul
şi fereastra, trimite, cum se poate deduce,
la oscilaţiile între poezia ca transfigurare,
a modernităţii, şi poezia ca transcriere,
a ultimelor decenii. Cea dintîi – deasupra
lumii, într-un efort de captare a esenţelor;
cea de-a doua – în văzul lumii, exhibînd
neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul
are vechime, înălţime, armonie, mister.
El depinde de lumina de afară, dar nu
renunţă la luminile proprii şi la interpretarea
intermediată a lumii. Prin vitraliu, se
încheagă paradoxul lui ca şi cum.
Interogată, căutată, lumea rămîne,
ba, mai mult, e chiar conservată ca
poveste, mit, taină. Frînturi de esenţe
se strecoară printre cioburi şi propun
simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei
care priveşte în faţă realul, îi înregistrează
mizeria, urîtul, concreteţea, fără a
mai tenta o salvare sau sperînd, copilăreşte,
că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Cu
vitraliul ne aflăm în plină orchestraţie
euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de
culoare. Zumzetul, foşnetul, cîntecul
sunt depline, iar poemul se desfată în
de sine, cu superbia celui care, ştiinduse
trecător, are acces la veşnicii. Muritudinea
e doar un chenar valorant, discret şi vag
ameninţător, cît să condimenteze plinătatea
clipei. Mai aproape de noi, geamul sumbru
al realului priveşte el în interiorul poemului
şi îi ameninţă armonia”.
Vitraliul e, aşadar, al transfigură-
rii, al modernităţii, în timp ce transcrierea,
fereastra, vor fi fiind ale „ultimelor
decenii”. Despărţirile, nete în viziunea
Irinei Petraş, pot crea destule confuzii
pentru că, iată, cărei (căror) perioade
aparţin transfigurarea, vitraliul, modernitatea,
cîtă vreme le regăsim în toate cele
trei epoci evocate? Dar transcrierea,
fereastra? În fond, nici controversatul
criteriu generaţionist, cum nici această
împărţire care vrea să răspundă nu la
întrebarea din „zona didactică” – „ce
vrea să spună poetul/poezia?” –, ci la
aceea care priveşte structurile interne
ale discursului liric – „ce/cum vede
poetul/poemul realul?” – nu sînt de folos.
În privinţa epocilor, între transcriere
şi transfigurare, perioada postdecembristă
– „ultimele decenii” – nu are un specific
al ei, anul 1990 nu este unul important
pentru istoria literaturii noastre,
poeţii de primă linie ai generaţiilor
din perioada comunistă continuînd să
tipărească volume, unele, în chip evident,
peste valoarea estetică a celor de dinainte,
iar „nouăzecismul” care imaginează,
cel puţin la nivelul retoricii grupării
de la Cenaclul Universitas, condus de
Mircea Martin, o reînnoire, prin demolarea
optzecismului şi structurarea unei noi
paradigme, s-a dovedit un continuator
al temelor şi motivelor lirice majore din
poezia generaţiei ‘80 (ce ne facem dacă
epocile invocate de Irina Petraş se
comportă asemeni paradigmelor literare
şi democraţia postdecembristă nu
face decît să continue perioada comunistă?!);
o demonstrează, recent, temeinic
şi fără echivoc, de pildă, Gabriela
Gheorghişor în admirabila sa carte
Cristian Popescu. Arlechinada tragică.
În fapt, între transcriere şi transfigurare,
între a exprima exprimabilul şi a exprima
inexprimabilul pendulează toată poezia
şi fiecare poet care contează, de la Nicolae
Labiş şi Nichita Stănescu, pînă azi;
transfigurarea, vitraliul se regăsesc,
pentru a rămîne între poeţii din sumarul
cărţii, la Ana Blandiana, Constanţa Buzea,
Horia Bădescu, dar şi la George Vulturescu,
Lucian Vasiliu, Al.Muşina, Simona
Popescu ori Radu Vancu, cum, la fel,
poezia ca transcriere a realului, fereastra,
se pot identifica la Ion Cocora, Dinu
Flămând, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu,
dar şi la Gabriel Chifu, Magda Cârneci,
Aurel Pantea, Ioan Pintea, Călin Vlasie
ori Claudiu Komartin, Ioan S.Pop, Ion
Zubaşcu şi Marius Chivu. Nici epocile,
cum nici vitraliul şi fereastra nu lasă
să se vadă diferenţa specifică şi nu fixează
ceea ce se numeşte, cu o sintagmă
obosită, „vîrstele liricii” noastre; chiar
şi atunci cînd poetul pare doar a transcrie
realul şi a-l privi prin fereastra care îi
arată mizeria, urîtul, concreteţea, el
trans-figurează, ceea ce va fi privit se
transferă în vederea (secundă) unde se
construieşte poemul. Totul – şi aici
are dreptate Irina Petraş – se supune
intenţionalităţii literare, refuzînd teoria
„expresivităţii involuntare”, lansată „cu
delicii”, cum spune, de Eugen Negrici.
Irina Petraş îşi gîndeşte viaţa printre
cărţile cărora le explorează cu voluptate
subtextul, iar zarva şi scandalul nu se
află printre priorităţile sale: „Niciuna
dintre dezvăluirile bune sau rele despre
viaţa lor de oameni subt vremi nu a atins
în vreun fel locul cărţilor lor în lista
memoriei mele, care alege exclusiv prin
metoda relaţiei-directe-cu-textul, numită
şi lectură”, scrie apăsat Irina Petraş,
desfăşurînd, discret dar ferm, flamura
maioresciană a valorii estetice. Astfel,
criticul demontează cîteva idei primite
cum sînt cele privind criza poeziei (cît
despre criza limbajului poetic, ne-am
lămurit: încă din anii ‘60 i se îngînă
prohodul), inflaţia poetică, dezinteresul
publicului (larg) faţă de literatură; poezia
are un public restrîns şi nici măcar nu
e a tuturor criticilor literari, spune Irina
Petraş, iar argumentele, învăluite, adesea,
de un fermecător umor „ardelenesc”
sînt, înainte de toate, ale bunului-simţ:
„Există o criză a poeziei, azi, manifestată
prin mediocritate, inflaţie poetică,
dezinteres al publicului faţă de literatură?
Da, dacă avem în vedere toate epocile
poetice de cînd scrie omul/românul
poezie. Nu, dacă se sugerează că azi
s-ar întîmpla lucrurile altfel decît odinioară.
De poezie au nevoie anumiţi oameni,
iar alţii o duc foarte bine fără ea (...)
Cititorul împătimit de poezie a fost şi
rămîne o raritate (...) O carte strîmbă
nu pune în pericol literatura adevărată
(...) Poezia e consacrată într-un sens
ramificat, multiplu”. Plecînd de aici,
Irina Petraş vorbeşte despre consubstanţ
ialitatea poeziei şi sacrului, o
idee fertilă care a dat, între altele, o carte
precumMemoria Fiinţei. Poezia şi Sacrul
a lui Horia Bădescu, dar şi afirmarea
unei utopii a abatelui Brèmond care
spunea, iată, că poezia e o rugăciune
profană: nici poeţii mistici – nota undeva
Romul Munteanu –, ca Angelo Silesio,
Paul Claudel, Maurice Carème, nu pot
răspunde acestui deziderat. De o fierbinte
actualitate sînt observaţiile Irinei Petraş
asupra ideii de ruptură în poezia noastră:
„Delimitările prea stricte în isme şi
generaţii-în-divorţ nu fac decît să tulbure,
inevitabil, inutil şi la suprafaţă, apele.
Acestea îşi văd de drum şi de curgere
într-o continuitate firească. Partea tare
şi durabilă a literaturii are rădăcini care
asigură perenitatea şi nu visează rupturi
împotriva naturii. Răzvrătirile periodice,
fie ele şi generaţionale, sunt atributul
absolut firesc plătit înaintării”. La noi,
e adevărat, n-a fost o „bătălie pentru
Hernani”, altfel încît poezia, literatura,
în general, ne arată un continuum unde
se aglutinează, în epoci diverse, opere
consacrate, dar şi tineri nervoşi, iconoclaşti,
repede, însă, (re)integraţi în lumea pe
care tocmai au contestat-o; „răzvrătirea”
a fost un reper al înaintării, cum
spune Irina Petraş: aşa s-a întîmplat cu
Ion Vinea care, în Manifest activist către
tinerime, striga „Jos Arta căci s-a
prostituat!” ori cu Gellu Naum – „domnii
ne aleg poemele după panglicuţe ca pe
curve”, nota acesta, cu ironie şi sarcasm,
în Drumeţul incendiar –, pentru a da
doar două exemple, dar de la ei, cu ei,
poezia a înaintat: nimic din toate acestea,
însă, în zarva unor tineri nervoşi de azi,
de pe internet, după care literatura
nu doar că nu înaintează, dar vrea să
fie înlocuită cu un limbaj argotic, al
înjurăturii şi grobianismului, în care
omul-kitsch, fără lecturi şi fără „manere”,
înveleşte, ca într-un cocon (pentru a-i
da foc), lumea valorilor. În echilibru şi
decenţă răspunde Irina Petraş tirurilor
cu gloanţe oarbe ale tinerilor care par
să conteste însăşi lumea unde au crescut:
„Ruptura se manifestă numai între
literatura bună şi literatura proastă. Îmi
pot imagina perfect un dialog consistent
şi paşnic, cu multe, bogate «recunoaşteri»,
între, să zicem, Nichita Stănescu, Ioan
S.Pop, Dan Coman şi Claudiu Komartin,
între Ana Blandiana, Marta Petreu şi
Miruna Vlada, între Marin Sorescu, Ion
Mureşan şi Dan Sociu”.
Între formele „pregnante” ale literaturii
tinere, Irina Petraş recunoaşte
douămiismul, „o realitate care trebuia
să poarte un nume”, dar nu ni se spune
care sînt particularităţile noii realităţi
literare: dacă e vorba doar despre atitudine
(„Între tineri, de altminteri, diferenţele
de atitudine sunt vizibile, se poartă
dezbinări, reticenţe, vanităţi, orgolii”.)
e prea puţin, oricum. Irina Petraş aplică
pe scrisul celor optzeci şi unu de poeţi
din sumarul cărţii o sumă de concepte
proprii, teoretizate în cărţi anterioare
(genosanaliza, locul şi locuirea, declinarea,
singularitatea, vederea, vedenia, viziunea,
întoarcerea refulatului), dar, mai ales,
muritudinea pe care poetul de azi o
recuperează dintre „viitorurile” sale;
mai mult, criticul identifică diferenţele
specifice între modernitate şi postmodernitate
în funcţie de poziţia poetului nu în raport
cu sine şi cu lumea, ci faţă de moarte.
Dintre cei aproape o sută de poeţi, lipsesc
nume foarte importante (Nicolae Labiş,
Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar
Ivănescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi,
Mircea Ivănescu, Daniel Turcea, Mircea
Cărtărescu, Nichita Danilov, Traian
T.Coşovei, Virgil Mazilescu, Mircea
Dinescu, Nicolae Coande etc.); sînt
analizate, în schimb, cărţi ale unor poeţi
pe drept sau, puţini, pe nedrept uitaţi
în vînzoleala reţelelor de socializare şi
prin cvasidesfiinţarea scării de valori.
Inventarul e incomplet, dar autorii şi
cărţile, cîte sînt, au parte de acţiunea
unui spirit critic tăios, într-o ironie caldă,
însă. Într-o altă ordine, în cercetarea
foarte serioasă, de referinţă din Vitraliul
şi fereastra, reţin atenţia scrisul artist
(“Exilatul e cel fără acasă, drumeţul e
cel fără casă”), dar şi arta portretului,
pe care criticul ar trebui s-o exerseze
mai des; iată-l, de pildă, pe Ion Mureşan:
„Ion Mureşan îşi numără cărţile,
toate, pe degetele de la o mînă. În ciuda
acestei aparente puţinătăţi a operei,
este, neîndoielnic, unul dintre numele
de marcă ale poeziei contemporane. E
nu doar un foarte bun poet, ci şi un abil
şi discret agent literar al propriei opere,
prin operă înţelegînd nu (numai) cărţi,
ci poeme purtate în desagi, spre desfătarea
unui public de toate calibrele. Festivalurile
de poezie din toate colţurile ţării îl au
ca invitat de onoare. El nu citeşte poezie,
ci propovăduieşte, neobosit, o atitudine
poetică, o stare lirică, o nelinişte tradusă
în vers memorabil. Căci tot operă înseamnă
şi prezenţa sa fizică, vibraţia pe care o
stîrneşte şi o întreţine în jurul său, trăirea
lucid aburită a propriei poezii şi buna
conducere a textelor proprii”.
