Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Rapt intelectual:
Cum se fură o ediţie de G. Pienescu


"Adevărul exclude şi reticenţa,

şi tăgada neghioabă".

Tudor Arghezi


Pentru că ediţia definitivă a scrierilor lui Tudor Arghezi a fost şi a rămas, de la prima până la ultima ei carte - cu toate degradările produse de mişmaşul de incompetenţe al actualilor "îngrijitori" -, cea mai frumoasă şi mai pasionantă zădărnicie din câte mi-a fost dat să le pun la cale şi să le împlinesc de-a lungul meseriei mele de cărţar, adică de editor profesionist, mă socotesc îndreptăţit să-i scriu, deocamdată fie şi pe foarte scurt, câteva secvenţe din istorie. Pe foarte scurt înseamnă că voi lăsa deoparte foarte multe aspecte semnificative, cu speranţa că nu-mi vor intra prea curând zilele în sac. Dar şi aşa, scrise pe foarte scurt, nădăjduiesc să le fie cât de cât de folos istoricilor literari şi textologilor care se vor ocupa, totuşi, cândva, de publicarea operelor complete ale lui Tudor Arghezi, cu "varietăţile" (cum îi plăcea lui să le spună "variantelor") şi comentariile critice cuvenite. Cândva probabil după intrarea României în piaţa comună a culturii europene, unde asemenea ediţii academice sunt un semn dacă nu numaidecât de inteligenţă critică, cel puţin de rigoare intelectuală. Iar până atunci s-ar putea să le folosească - de ce nu? - moraliştilor şi mai cu seamă actualilor pseudoîngrijitori ai ediţiei, despre care se aude că ar fi gata să arunce sub tipar articolele politice publicate de poet în ziarul Seara (1913-1914) şi în săptămâ nalul Cronica (1915-1916). De nu le vor fi aruncat deja, până la ora când scriu aceste rânduri. Articolele menţionate, împreună cu multe alte texte culese numai de mine din publicaţii periodice şi lucrate numai de mine cu Tudor Arghezi, i le-am împrumutat, în anul 1970, d-nei Domnica Theodorescu, succesoarea biologică a scriitorului, care, după cum mi-a mărturisit, dorea să ştie şi d-sa "ce a scris tătuţu"". Mărturisirea ignoranţei i-am considerat-o a fi sinceră, pentru că adeseori prin întrebările puse îmi dovedise că este într-adevăr neştiutoare într-ale colaborărilor lui Tudor Arghezi la reviste şi ziare. Având eu, după vorba unui prieten de-al meu mai de demult, atât marele cusur al bunei-credinţe, cât şi pe acela al unei bune-creşteri excesive, care, faţă de anumiţi umanoizi, devin defecte ce "înmoaie pornirile şi le amortizează", am considerat-o pe d-na respectivă o făptură cel puţin onestă şi, bineînţeles, i-am împrumutat textele încă netipărite ale ediţiei, ca să afle ceea ce nu ştia şi nici nu avea cum şi nici de unde să afle, de vreme ce nu frecventa bibliotecile. Aceste texte d-sa le-a luat de la mine din casă, întrucât îmi fuseseră încredinţate de autor ca să le asigur, în continuare, publicarea conform exigenţelor sale împărtăşite numai mie, în cei treisprezece ani de colaborare nemijlocită. Când, după o vreme, i-am cerut d-nei Theodorescu să mi le restituie, d-sa, prefăcându-se a nu şti cum se numeşte pe cinstite şi după Decalog luarea unui lucru din casa cuiva, cu titlul de împrumut, dar nerestituirea lui, a profitat, cu cinism, de multiplele-i relaţii politrucice, mi-a confiscat prin slugaşii din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi prin tovarăşii lor, de aceeaşi educaţie, din conducerea editurii, textele "împrumutate" şi a obţinut totodată hotărârea de a mi se interzice să supraveghez în continuare publicarea ediţiei. Textele astfel obţinute, prin înşelarea bunei mele credinţe şi prin diverse abuzuri politice, texte pe care sunt înscrise numai de mine modificările dictate numai mie de Tudor Arghezi, precum şi o seamă de note personale pro memoria, se găsesc şi astăzi în posesia furişă a d-nei Domnica Theodorescu sau poate şi a secondatului d-sale redacţional, d-l Traian Radu, în loc să se afle, după cum s-ar cuveni, în posesia mea ori în custodia Bibliotecii Academiei Române.

Aceste întâmplări - deocamdată numai acestea - eram dator să i le amintesc d-nei Domnica Theodorescu, o făptură aparent umană, aparent feminină şi aparent distinsă, după cum a fost, tot aparent, şi desinatoare, şi actriţă de teatru, şi actriţă de cinemato-graf şi multe altele, şi este acum, tot aparent, politicianistă şi deputată, ultima aparenţă producându-i beneficii pe degeaba de vreo cinci sute de milioane de lei anual. Iar pentru că plăcerea d-sale de a părea că este ceea ce nu este şi nici nu poate fi o scoate din firea bunului-simţ elementar, s-a făcut, de-o vreme-ncoace, tot aparent, şi editoare specialistă în textologie.

Trebuia să-i amintesc d-nei Theodorescu toate aceste întâmplări - deocamdată! - şi pentru că d-sa a intrat cu vicleană ură în chilia sufletului meu plină de mireasma mistică a poeziei, şi, de când a intrat, tropăie întruna cu botforii d-sale mânjiţi de toate noroaiele cinismelor duhnind a toate politrucianismele prin care s-a bălăcit şi se bălăceşte, din ce în ce mai înfudulită de admiraţia cabotină a celor din juru-i, care i-au agravat simptomul convingerii că talentul şi geniul se molipsesc prin pseudonim. Dovezi sunt nu numai profiturile pe care d-sa nu se sfieşte să le extragă din utilizarea abuzivă a pseudonimului Arghezi - totuşi simbolic -, ci şi scrisele d-sale cu care mânjeşte albul hârtiei din Curriculum vitae ce precede textul poemului Cimitirul Buna-Vestire (Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p. IV): "prin actul oficial de schimbare a numelui nr. 75108, acest pseudonim şArgheziţ îşi extinde aria literară asupra familiei". Fără alte comentarii decât cele subînţelese din subliniere.

Nu sunt habotnic. Ba mi se pare că nici prea credincios întru cele bisericeşti n-am fost şi nici nu sunt. Totuşi am citit, încă din adolescenţă, Biblia. Poate că îndemnat de curiozitatea vârstei, sau poate că şi din dorinţa de a citi cu mai multe înţelesuri limba franceză: aveam - şi o mai am încă, salvată din molozurile seismului de la 4 martie 1977 - "cartea cărţilor" în versiunea lui J. -F. Ostervald, tipărită, la Paris, în 1868. Din citirile de atunci, uneori cu creionul în mână, mi-a rămas neveştejită de trecerea timpului emoţia primei întâlniri cu metafora coborârii harului apostolic asupra lui Saul pe drumul Damascului. Şi îndrăznesc să mărturisesc că am simţit însumi învăluindu-mă aura acelei metafore sublime la întâlnirea dintâi cu poezia lui Tudor Arghezi. Cuvintele mele vor schimonosi, probabil, gurile nătăfleţilor ale căror variate stupidităţi se vor strădui să mimeze în fel şi chip ironia şi poate că vor stârni hohotele de râs batjocoritoare ale purtătorilor de creiere lichefiate sub apăsarea vârstelor suprapuse şi încrucişate cu mai multe pseudofilosofii ale nesimţirilor cinice. Dar cred că nuanţele sufleteşti adevărate ale acestor cuvinte vor fi descifrate cu subtilitate de cei care, fiind, ca şi mine atunci, la vârsta adolescenţii şi a idealurilor pure, au simţit şi simt adierea de peste fire a frumuseţii cuvântului, a tainelor şi a chemărilor lui.

Atunci, în 1942, a început, de fapt, istoria ediţiei Scrieri. Atunci s-a iscat în mine dorinţa de a-mi întocmi ediţia mea de "opere" argheziene, adăugând la textele din cele 13 cărţi publicate, altele, culese din reviste şi din ziare. Şi cum în 1942 nu existau computere, nici xeroxuri, iar maşină de scris nu aveam - şi dacă aş fi avut, tot nu aş fi putut s-o folosesc în sala de lectură a unei biblioteci -, am început să copiez călugăreşte, cu vârful creionului şi cu cel al peniţei, pe caiete de "aritmetică", articolele şi tabletele care îmi plăceau mai mult. Selecţie de gust variabil, după zile faste ori nefaste şi după vârste. "Canonul" citirii încrucişte a textelor argheziene cu pretextele lor, ca să le prind şi înţelesurile de pe dedesubt, şi copierea lor "pe alese", din care însumi m-am ales cu 23 de caiete cuprinzând versuri şi îndeosebi proze (poeme, pamflete, "subiecte " - cum le-am zis -, articole politice etc.) şi cu fişele unei bibliografii aproape complete, culese din peste 50 de publicaţii periodice răsfoite îndeosebi în Biblioteca "Aman" din Craiova şi în Biblioteca Academiei Române, a durat, cu scăderi de ritm şi chiar cu întreruperi, până în 1954. Pe temeiul acestei avuţii adunate cu sârguinţă am putut alcătui, în 1954, la cererea lui Al. I. Ştefănescu, directorul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, care îmi cunoştea "secretul", o culegere de peste 900 de pagini de proze. Aceste 900 de pagini, după ce au fost "filtrate" ideologic şi politic de mai toţi cenzorii momentului, începând cu mai-marii Leonte Răutu şi Miron Constantinescu, au rămas doar vreo 500. Purtând în servietă aceste vreo 500 de pagini, care vor deveni, în 1955, Pagini din trecut, am păşit, la 4 aprilie 1954, prima oară, peste pragul Mărţişorului. Nu voi repovesti aci prima mea întâlnire cu Tudor Arghezi. Am mai povestit-o de câteva ori, încercând de fiecare dată să sugerez, cu nuanţe mai potrivite, vibraţiile sufleteşti ale acelei zile de neuitat. Mi se pare că până acum nu am prea reuşit. Voi mai încerca, până nu va fi prea târziu.

Atunci, la 4 aprilie 1954, a început "prima etapă" (ca să-i zic aşa) a colaborării mele adiacente cu Tudor Arghezi, etapă ce poate fi caracterizată - mi se pare acum, privind-o prin timp, cu oarecari ifose sistematizatoare - ca o etapă de tatonări, de verificări şi examinări. Eu i-am vorbit, bineînţeles, despre "ediţia mea", şi ca să nu creadă că mă laud cu o minciună, i-am arătat două din caiete. în replică, el a început să mă întrebe dacă în "bertillonajele" mele - aşa îmi numea cercetările "detectivistice" prin publicaţiile periodice - nu dădusem de un articol sau altul, cărora, de obicei, nu le spunea titlurile, ci îmi indica doar tangenţele lor la un eveniment sau la un personaj, ca de exemplu: N. D. Cocea, Vasile Demetrius, Gala Galaction, Alexandru Odobescu, Iser, Steriadi, C. Mille, I. C. Vissarion, Eugen Lovinescu, A. de Herz, Emil Fagure, B. Brănişteanu, C. Banu, Victor Eftimiu, Aristide Blank, I. Al. Brătescu-Voineşti, Şirato, Ressu şi mulţi alţii. Mă "examina" cu delicateţe: nu-mi cerea răspunsul pe loc, ci îmi acorda răgazuri de două-trei zile, uneori şi de câte o săptămână, atunci când mă întreba dacă-i pot aduce textul vreunui articol sau al vreunei tablete ce părea să-l intereseze.

Etapa tatonărilor, verificărilor şi examinărilor s-a încheiat la finele lui aprilie sau poate la începutul lui mai 1960, când Uniunea Scriitorilor şi Academia Română (dar nu numai...) au început pregătirile pentru sărbătorirea celei de-a 80-a aniversări a poetului. în cadrul acelor pregătiri, Mihai Beniuc, în calitatea lui oficială de preşedinte al Uniunii, a cerut conducerii Editurii pentru Literatură, respectiv lui Ion Bănuţă, director, Mihai Şora şi Mihai Gafiţa, redactori-şefi, să stabilească neîntârziat, cu concursul lui Tudor Vianu şi a lui Dumitru Micu, cuprinsul unei ediţii de "opere argheziene în opt volume şi încă vreo câteva, pentru ce va mai scrie maestrul până când...". Am citat din memorie cuvintele pe care mi le-a spus Mihai Şora la întoarcerea de la Uniunea Scriitorilor. Că memoria nu mă înşeală, o dovedeşte următorul anunţ apărut în Informaţia Bucureştiului (nr. 2857, din 11 octombrie 1962), la rubrica "Prin Capitală", sub titlul: în curând: "La întreprinderea poligrafică nr. 4 a început, recent, tipărirea primelor volume din seria de opt volume a operelor complete de Tudor Arghezi".

În după-amiaza aceleiaşi zile când aflasem de la Mihai Şora proiectul Uniunii Scriitorilor, m-am dus la Tudor Arghezi, în noua locuinţă ce i se repartizase pe Şoseaua Aviatorilor, ca să mai "bonghinim" împreună câteva pagini din caietele mele. într-una din pauzele dintre două tablete, pe care, bineînţeles că, fiind scrise de mine, i le citeam, cum de altfel vom lucra întotdeauna până în ziua de 4 iulie 1967, Tudor Arghezi mi-a spus că, dimineaţă, îi telefonase Mihai Beniuc, comunicându-i "hotărârea Uniunii" de a i se edita operele în opt-zece volume (deci "cele până când..." erau limitate, în "previziunile" mai-marilor, la doar două cărţi...), iar Radiodifuziunea îi solicitase, tot în cursul dimineţii, pentru a doua zi, un interviu cu aceeaşi temă. Proiectul, meschin în raport cu ceea ce publicase până atunci Tudor Arghezi în volume, reviste şi ziare, ca şi graba de a-i obţine acceptul de principiu printr-un interviu radiodifuzat făceau parte din sistemul de tertipuri cenzoriale specifice politrucilor din ambianţa lui Leonte Răutu şi a lui Miron Constantinescu, Ca să le dejoc intenţiile, nu exista decât o singură posibilitate: să-i ofer lui Tudor Arghezi, imediat, un contraproiect, prin care, prezentându-l a doua zi, să infirme, indirect, proiectul lui Mihai Beniuc şi al mai-marilor săi. Spunându-i că socotesc proiectul ca insuficient pentru a cuprinde cărţile lui apărute până atunci şi numeroasele articole şi tablete tipărite numai în periodice, m-am oferit să schiţez pe loc contraproiectul unei ediţii în 30-34 de volume. Ceea ce am şi făcut imediat, concentrând cărţile de versuri în două volume, adăugându-le acestora cele 13 volume de proze tipărite până în 1959, iar celor 15 cărţi astfel obţinute, încă 18 sau 19, de posibilitatea alcătuirii cărora eram foarte sigur pentru că existau în caietele mele şi în memoria mea bibliografică înscrisă pe fişe.1 Şi, dorind ca treaba să fie bine pregătită pentru a doua zi, le-am dat, volumelor din contraproiect şi o seamă de titluri, ca de exemplu: La noi acasă, Troparele zilei, Medalioane, Profiluri, Subiecte, Mizerii, Spini de hârtie, Tabula rasa ş.a. Câteva au rămas şi se găsesc în ediţia definitivă, unele au fost schimbate în timpul "întârzierilor printre cuvinte, nuanţe şi imponderabile", cum numea Tudor Arghezi "corvoada noastră gingaşă" pe paginile Scrierilor, fie pentru că am găsit nişte titluri mai sugestive, fie pentru că textele parcurse au impus alte grupări decât cele avute în vedere la stabilirea primului proiect sau a celor două-trei proiecte ulterioare - unul de 46 de volume, altul (din 7 iunie 1965) de 50 de volume şi, în fine, cel din 1 martie 1967, de 61 de volume. Manuscrisele acestor proiecte le-am găsit printre sfărâmăturile locuinţei mele de până la 4 martie 1977. Bineînţeles că, a doua zi, interviul radiodifuzat a infirmat proiectul lui Mihai Beniuc şi al cui va mai fi fost şi a făcut inutilă "monitorizarea" ediţiei de către comitetul stabilit ad-hoc. De altfel, Tudor Vianu, Dumitru Micu şi Mihai Şora, de îndată ce i s-a propus oficial comitetorlâcul, au refuzat să-l tuteleze pe Tudor Arghezi în pregătirea cărţilor sale. Tot atunci, cu prilejul celei de-a 80-a aniversări a poetului, Editura pentru Literatură a hotărât să i se creeze lui Tudor Arghezi "condiţii optime de lucru". Am fost inclus nominal printre aceste "condiţii optime". Dar nu pe lista de propuneri a editurii, ci, după cum era logic, pe aceea de contrapropuneri a lui Tudor Arghezi. Şi am rămas pe această "listă" - ca să asigur publicarea corectă a textelor puse de mine la dispoziţia poetului şi lucrate numai de mine împreună cu el - până în anul 1970, când... Şi de aici înainte ne întoarcem la primele rânduri ale acestei scurte istorii, la momentul când d-na Domnica Theodorescu, succesoarea biologică a poetului, mi-a cerut să-i împrumut mapele mele de lucru cu Tudor Arghezi ca să afle şi d-sa "ce a scris tătuţu""...

Privind lucrurile de sus, de foarte sus şi cu foarte multă detaşare, sau, cum se zice, dar nu prea se şi poate, cu obiectivitate - şi de ce nu? - cu humor, mi se pare că s-ar cuveni să le mulţumesc celor doi "îngrijitori" abuzivi, impostori ş.a.m.d. pentu că, totuşi, de bine de rău (mai mult de rău decât de bine) mi-au îndeplinit şi sunt gata să-mi îndeplinească, chiar cu asupra de măsură, fără să-şi dea seama şi deci fără să vrea, intenţia iniţială, clarificată pe măsura copierii textelor şi definitivării variantelor de proiecte ale ediţiei. S-ar cuveni... Dar, totuşi, nu mă lasă inima să le fac acest hatâr, pentru că d-na Domnica Theodorescu împreună cu aghiotantul d-sale redacţional întru impostură au distrus, prin ignoranţele lor împreunate, ediţia, împiedicându-i apariţia aşa cum a dorit Tudor Arghezi.

Şi ca şi cum două ignoranţe cumulate nu ar fi fost suficiente pentru degradarea cărţilor de Scrieri, cei doi pseudoîngrijitori şi-au dat, probabil, acordul pentru un alt matrapazlâc, sau, ca să folosesc un termen mai academic, pentru o altă deposedare, cu care pare-se să fi fost de acord şi Editura "Minerva". Dacă de prima deposedare ar fi tebuit să se sesizeze "uniunea editorilor profesionişti" - dacă o asemenea uniune ar exista, ar fi exigentă la primirea membrilor ei şi dacă ar fi incisivă în luările de atitudine -, faţă de cea de-a doua cred că ar fi trebuit să ia atitudine Uniunea Artiştilor Plastici, de vreme ce un anume domn Dumitru Verdeş şi-a însuşit, nitam-nisam, după pilda "îngrijitorilor", dreptul de a se considera autor al copertei ediţiei, copertă proiectată şi realizată, cu fineţea şi eleganţa caracteristice numai creioanelor sale, de Petre Vulcănescu, în 1960. De unde se vede că francezii ştiu ceva când spun că "la sottise donne du courage".



1 T. Arghezi scrisese, într-un pamflet publicat în ziarul Naţiunea (1923): "sînt singurul scriitor român cu peste douăzeci de volume, nu tocmai proaste, în manuscris". Şi, tot în 1923, în Cugetul românesc, detaliase proiectul primei "serii de cinci volume" ce urmau să cuprindă: "1 - Cuvinte potrivite, versuri publicate şi inedite; 2 - Cartea femeii frumoase - proze inedite; 3 - Cartea copiilor, povestiri inedite; 4 - Cartea câinilor, a mieilor, a oilor şi a caprelor, studii inedite; 5 - Amintirile ierodiaconului Iosif, inedite". O variantă a proiectului din Cugentul românesc a fost publicată în revista Gândirea. Tabletele din cele cinci volume proiectate în 1923 au fost incluse în Scrieri, în grupaje altfel intitulate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara