- Citesc un roman de şase sute de pagini care ar fi fost mult mai bun dacă avea doar două sute. Mi-e teamă că n-o să-l mai termin niciodată.
- Abandonează-l şi citeşte altul.
- Ce să citesc? Azi, toată lumea lungeşte vorba în scris. A dispărut bunul obicei de a concentra textul înainte de a-l da la tipar.
- Romane ample apăreau şi înainte. Balzac, Dickens, Dostoievski...
- Ştii prea bine la ce mă refer: nu la o carte sau alta, ci la o tendinţă cu caracter general. Altădată se dădea o mare importanţă conciziei: era considerată o calitate de prim ordin a creaţiei literare. Acum nimeni nu mai ia în seamă acest aspect. Citeşte cronicile literare şi o să te convingi. De altfel, nici cronicile literare nu sunt scrise într-un stil lapidar...
- Eu nu înţeleg de ce trebuie să cultivăm această obsesie a conciziei. Dacă ne-am afla pe o insulă, ca Robinson Crusoe, şi n-am avea la dispoziţie decât un carneţel uitat prin buzunare, ar fi într-adevăr cazul să facem economie de cuvinte. Dar nu ne găsim într-o asemenea situaţie.
- Scriitorii vechi nu erau nişte naufragiaţi şi totuşi aveau grijă să-şi comprime la maximum textele.
- Nu erau nişte naufragiaţi, dar, exact ca naufragiaţii, trebuiau să se supună unui regim de maximă austeritate lingvistică.
- De ce?
- Pentru că procesul tipăririi era complicat şi costisitor. Pe vremea lui Coresi, de exemplu, când zeţarul trebuia să sculpteze unele litere în lemn, cu dalta, nu prea îţi puteai îngădui luxul să alcătuieşti fraze stufoase. De ce sunt concise (lapidare!) inscripţiile în piatră? Tocmai pentru că realizarea lor pretinde un mare efort.
- Nu cred. Sunt concise pentru că de obicei apar pe lespezi funerare şi trebuie să aibă o anumită solemnitate.
- Şi numai concizia este solemnă?
- Da.
- Aşa ni se pare nouă acum, pentru că de sute de ani am tot fost constrânşi să recurgem la formule lapidare în împrejurări solemne. Însă cauza reală a utilizării unor asemenea formule constă în dificultatea de a săpa în marmură, de a coase cu fir de aur brocartul, de a grava argintul. Observă cum procedează contemporanii noştri când trimit o telegramă: pentru că fiecare cuvânt costă, conform tarifului poştal, îşi concentrează foarte tare mesajul înainte de a-l înmâna funcţionarei de la ghişeu. Uneori chiar îl mutilează. Şi când te gândeşti că peste câteva veacuri se va găsi cineva ca tine care să cadă în extaz descoperind propoziţii de genul "Jeni scris zece oral şase sosim vineri aşteptatzi maşină". La fel se întâmplă cu anunţurile de la "mica publicitate". Se vor transforma ele oare în modele de exprimare concisă? Vor fi considerate monumente de limbă texte ca "Singur curte gaze 4 camere ultracentral liberabil schimb vând"?
- Cu ironii nu mă convingi. Vreau argumente.
- Este rândul tău.
- Eu am un argument hotărâtor: faptul că omul modern se află într-o permanentă criză de timp. A trecut vremea când puteam să stăm serile la gura sobei şi să răsfoim tomuri groase.
- Atunci a trecut şi vremea literaturii.
- Mă uimeşti. Crezi că literatura trebuie să fie neapărat leneşă, digresivă, pleonastică?
- Nu. Dar cred că literatura nu trebuie să-şi pună asemenea probleme. Numai când citesc o carte tehnică am pretenţia să mi se transmită, prin cât mai puţine cuvinte, cât mai multe informaţii. Este ca şi cum s-ar transporta o marfă: maximum de conţinut în minimum de ambalaj. Beletristica nu se supune unor exigenţe de acest gen.
- Mulţi oameni citesc totuşi cărţile de literatură ca să afle ceva, să-şi îmbogăţească cunoştinţele.

- Am convenit odată că este un mod greşit de a citi. Seamănă cu gestul copilului Ion Creangă, care folosea ceaslovul la prinderea muştelor. Ca să aflăm ceva despre medicină, deschidem un manual de specialitate, şi nu Cartea de la San Michele. Ca să înţelegem dinamica corpurilor cereşti apelăm la un curs de astronomie şi nu la poemul Luceafărul. Literatura o citim nu ca să aflăm, ci ca să simţim. Sau - dacă suntem cititori rafinaţi - ca să surprindem trucurile folosite de scriitor pentru a face să vibreze corzile sensibilităţii noastre. Astfel privind lucrurile, este evident că principiul "maximum de înţeles în minimum de cuvinte" cade. Principiul literaturii sună altfel (mai concis!): "Maximum de efect". Şi nu mă interesează natura mijloacelor utilizate. Uneori, doar concizia poate avea eficienţă artistică. Alteori, dimpotrivă, se dovedeşte de mare eficacitate stilul ceremonios, redundant.

- Primul caz mi-l închipui foarte uşor. Al doilea însă... cred mai curând că l-ai inventat pentru că aveai nevoie de el în demonstraţie.
- Nu-i adevărat. Ba pot să dovedesc chiar că în istoria literaturii predomină exprimarea in extenso. De la "a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti" şi până la sofisticata inginerie narativă modernă se întinde un întreg şir de complicaţii inutile. Inutile din punctul de vedere al necunoscătorului, dar de o indiscutabilă utilitate literară pentru cine înţelege mecanismul. După părerea ta, o tragedie ca Hamlet ar fi avut de câştigat dintr-o reducere drastică a textului. Să fi arătat, de exemplu, astfel: "Un prinţ, pe nume Hamlet, îşi dă seama că tatăl său a murit nu de moarte bună, ci asasinat, îi identifică pe asasini - care sunt propria lui mamă şi amantul ei - şi se răzbună cumplit, pierzându-şi în cele din urmă şi el însuşi viaţa." ţi-ar mai fi plăcut?

Ceremonialul literaturii trebuie desfăşurat în toată splendoarea lui pentru a-şi revela frumuseţea. Există, desigur, situaţii când scriitorul realizează combinaţii de o concizie spectaculoasă, un fel de fulgere semantice. Există, fără îndoială, momente când el ne uimeşte imprimând un ritm galopant istorisirii şi scoţând un puternic efect din rapida derulare de scene. Dar apar şi numeroase cazuri în care atmosfera nu poate fi instaurată şi cititorul nu poate fi captivat decât printr-o succesiune lentă, hipnotică a cuvintelor. Oare nu am distruge farmecul versurilor "Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate,/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate.", dacă am accelera turaţia stabilită de poet? Dacă le-am pronunţa repede-repede, cu o voce piţigăiată?

Un text literar nu poate fi dilatat sau comprimat decât cu riscul de a-l transforma în altceva. Ce s-ar întâmpla cu o picătură de rouă din iarbă dacă am augmenta-o până la dimensiunile unei bălţi? Sau, dimpotrivă, ce s-ar întâmpla cu superba coadă de păun dacă am lega-o strâns cu o sfoară pentru a ocupa mai puţin loc?