Auzit-aţi de-un secui, Un secui cum altul nu-i, Plecat din Miercurea-Ciuc Singur ca un pui de cuc Ca să prade băncile, Să golească sticlele, Să iubească damele, Şi să prindă pucurile? Este Attila Ambrus, Care va veni acuşi în chip de Whisky Tâlharul, Să vă-ndulcească amarul...
Nu, nu aşa sună Balada lui Whisky Tâlharul, (în original Ballad of the Whiskey Robber), ci aşa cum a povestit-o Julian Rubinstein în romanul publicat de Little, Brown and Company în 2004. Legenda este contemporană şi cu tâlc, a luat naştere foarte aproape de noi în condiţii aidoma cu acelea ale propriei noastre existenţe, eroul ei ne-a fost chiar concetăţean, dar n-o ştiam - poate că s-a auzit vag despre ea fără să i se păstreze amintirea, un deceniu de tranziţie fiind mai obositor pentru memorie decât un veac de altfel de istorie, iar proximitatea geografică tinzând mai curând să ne descurajeze decât să ne stimuleze curiozitatea.
Attila Ambrus s-a născut la 6 octombrie 1967 într-un sat de lângă Miercurea-Ciuc. Părăsit de mic de mamă a avut o copilărie grea, n-a învăţat nici o meserie, a petrecut doi ani într-o şcoală de corecţie, a făcut după aceea armata, iar în septembrie 1988 a trecut fraudulos frontiera în Ungaria.
în vara anului 1999, când ziaristul american Julian Rubinstein, comentator sportiv şi autor de proză poliţistă, a citit în Sports Illustrated despre spectaculoasa evadare a unui fost portar de hochei pe gheaţă din închisoarea din Budapesta, tânărul maghiar ajunsese o legendă. Porecla „Whisky Tâlharul" devenise marcă înregistrată, autobiografia Eu, Whisky Tâlharul, scrisă cu ajutorul unei ziariste, bătuse toate recordurile de tiraj, Ungaria cânta şlagăre şi se ducea la musical-uri inspirate de isprăvile celui supranumit „Robin Hood al Ungariei", iar acesta ajunsese vedeta celei mai populare emisiuni de televiziune şi idolul femeilor, se încheiau contracte pentru filme despre viaţa lui.
Intrigat, Julian Rubinstein a plecat la faţa locului. Nu fusese niciodată în Europa Răsăriteană, nu vorbeşte ungureşte, dar a petrecut nouă luni în Ungaria şi câteva săptămâni în Transilvania, a stat îndelung de vorbă cu toţi cei întâlniţi, fie că aveau sau nu legătură cu cazul, a citit în traducere sute de articole de presă şi zeci de mii de pagini de dosare ale poliţiei şi tribunalelor, i-a intervievat în repetate rânduri cu toţi cei implicaţi şi, după trei ani de muncă, a publicat o carte care surprinde din mai multe motive.
în primul rând, pentru că povestea meticulos documentată şi redată cu maximum de fidelitate pe care o conţine este aproape neverosimilă, ceea ce-i dă o alură de roman senzaţionalist la limita credibilităţii şi chiar a logicii.
în al doilea rând, pentru că rareori izbuteşte un occidental -şi încă şi mai rar, mult mai rar, un american - să perceapă corect bizareriile stării de fapt numită convenţional perioada de tranziţie de la comunism la capitalism în ţările est-europene şi să reconstituie atmosfera locală şi stările de spirit ale celor de acolo.
în al treilea rând, pe noi, vecinii Ungariei, ne poate surprinde pentru că scoate la vedere uluitoare asemănări dintre patologiile noastre socialo-politico-etice, aceste asemănări părând a dovedi că moravuri şi năravuri pe care obişnuim să le punem pe seama cine mai ştie căror trăsături naţionale specifice s-au născut mai ales din cenuşa regimurilor pe le-am suportat şi din sămânţa celor pe care le suportăm şi unii şi ceilalţi.
Pe fiecare pagină din Balada lui Whisky Tâlharul se înghesuie păţanii nefireşti sau groteşti sau greu de încadrat în parametrii comportărilor socialmente acceptabile. Tonul neapăsat ironic al naraţiunii vrea să sugereze că cel care le-a înregistrat nici nu poate să le ia în serios, nici nu-şi poate permite să le satirizeze explicit, dat fiind că multe episoade şi atitudini la prima vedere caraghioase sunt doar faţa vizibilă a unor situaţii jalnice, uneori de-a dreptul disperate.
Aflăm că, spre finele anilor '80, în satele româneşti din apropierea frontierei de vest, una dintre cele mai răspândite meserii era aceea de pictor de biserici. întregi echipe itinerante îşi ofereau una după alta serviciile, nu pentru că s-ar fi priceput să picteze sau măcar să zugrăvească, ci doar ca să se cocoaţe în turle, cele mai înalte puncte de observaţie din zonă şi să-şi dea seama, privind de acolo, unde erau porţiunile de graniţă mai puţin păzite. Şi Attila s-a dat drept pictor de biserici la Curtici, a pândit un tren de care s-a agăţat din mers şi a trecut clandestin în Ungaria ţinându-se numai în mâini doar la câţiva centimetri deasupra şinelor. Neconvinse de mărturisirea lui despre periculoasa cascadorie, autorităţile maghiare au bănuit că ar putea să fie un spion infiltrat şi l-au trimis nu într-o tabără de refugiaţi, ci într-un cămin al poliţiei, unde putea să fie oarecum supravegheat.
Şi-a încercat norocul telefonân-du-i managerului echipei budapestane de hochei UTE, căruia i s-a recomandat ca Attila Ambrus, portar de hochei din Transilvania. A fost lăsat să dea o probă, deşi părea prea mic de statură şi prea slab pentru acest post. Cum nu jucase niciodată într-o echipă de hochei, sport pe care-l adora însă ca spectator, a încasat atâtea lovituri brutale în cap şi peste faţă, nereuşind să pareze nici una, încât, deşi avea casca reglementară, a ieşit de pe teren cu capul spart şi cu obrajii însângeraţi. Dat fiind că se încăpăţânase totuşi să rămână în poartă mai bine de două ore şi să se lase zdrobit fără să crâcnească, mai marii echipei s-au gândit că un tânăr care suportă de bună voie asemenea suferinţe de dragul hocheiului merită să fie lăsat aproape de el. Aşa că, l-au angajat ca om de serviciu.
în carte sunt descrise amănunţit fazele ascensiunii profesionale a lui Attila, care şi-a văzut împlinit destul de repede visul de a ajunge portar, dar a rămas, până la sfârşitul carierei lui sportive - adică până a fost arestat - cel mai prost portar din istoria hocheiului pe gheaţă. Cu încă şi mai multă minuţiozitate descrie romancierul-biograf fiecare episod al strădaniei acestuia de a se îmbogăţi prădând oficii poştale şi mai ales bănci, strădanie sisifică pentru că pornea de fiecare dată de la zero. Nu dădea o nouă lovitură decât după ce risipise întreaga pradă de la cea dinaintea ei. Degeaba au căutat anchetatorii bunurile (case, bijuterii, alte obiecte de valoare) pe care le-ar fi putut cumpăra cu forinţii - echivalentul a circa 850.000 de dolari) adunaţi în cele 29 de jafuri comise de-a lungul a şapte ani. îi cheltuise pe toţi în cazinouri, cu femei, în vacanţe exotice, pe lux, chefuri şi mult alcool (îşi datora porecla băuturii lui favorite, whisky-ul Johnny Walker Red Label).
A început în 1993, când a intrat în oficiul poştal din vecinătatea locuinţei lui, a strigat „Jaf!" şi a ieşit cu jumătate de milion de forinţi, pe atunci proape 6000 de dolari. Uneori avea un complice subordonat (toţi cei patru au fost transilvăneni de-ai lui, doi dintre ei secui, doi ciangăi), alteori acţiona singur, nu purta niciodată mască sau mănuşi, la început folosea arme de jucărie, spre sfârşit a trecut la revolvere adevărate. Camerele de supraveghere şi celelalte pavăze moderne antifurt nu erau încă omniprezente, avea un sistem propriu, în majoritatea cazurilor eficient, de alegere a ţintelor şi de acţiune la faţa locului şi a ajuns să fie cunoscut ca un fel de „gentleman-bandit" după modelul aceluia interpretat de Carry Grant: era curtenitor cu doamnele de la ghişee, a mers până la a le aduce flori, jafurile lui nu s-au soldat niciodată cu victime.
Cine l-a transformat pe acest interlop de mică anvergură în erou popular, în vedetă adorată de adolescente, de gospodine (la proces, unele dintre victime au ţinut să depună mărturie în apărarea lui) şi de un public pervertit, privat de discernământ? în primul rând, televiziunea.
Am regăsit în această carte -ca fundal al palpitantelor aventuri ale „noului Sândor Rosza" (haiduc de baladă) - toate strâmbătăţile de aici de la noi. Te face să te simţi nu mai bine (uite că nu suntem mai prejos decât alţii, şi la ei e la fel), ci mai rău (aşa dar nu încape scăpare, pretutindeni, comunismul a lăsat tare la fel de greu de eliminat). Nimic nu lipseşte - de la preluarea tuturor frâielor societăţii de către noii îmbogăţiţi proveniţi aproape fără excepţie dintre foştii nomenclaturişti şi membri ai aparatului represiv care ştiau şi unde sunt banii şi care sunt butoanele de apăsat pentru a declanşa conexiuni - până la figurile groteşti ale homunculilor erijaţi în directori de opinie şi până la impunitatea marilor tâlhari, ai celor care au devalizat nu seiful unei bănci ci ramuri întregi ale economiei.
Pentru cei interesaţi de epilog: după ce-a evadat, înainte de sfârşitul procesului, dintr-o închisoare din care nimeni înaintea lui nu reuşise să evadeze, Attila Ambrus a mai jefuit vreo două bănci, a fost prins şi condamnat la 15 ani de închisoare care se vor termina în 2016, cu posibilitate de eliberare înainte de termen în 2011.
în carte este reprodusă şi reţeta cocteilului Whisky Tâlharul.
