Pentru unii, o carte bună e aceea pe care ar dori să o fi scris ei înşişi. Pentru alţii este tocmai cartea pe care n-ar fi putut s-o scrie niciodată. Alexandru Philippide recunoştea un roman bun după posibilitatea de a te împrieteni durabil cu personajele lui. Un criteriu analog avea Borges: recunoşti cartea bună după nevoia de a te împrieteni, dincolo de distanţele în timp şi în spaţiu, cu autorul ei. Constantin Noica preţuia la un roman acea ciudată alchimie prin care nişte simple "întîmplări cu dragoste" te învaţă ceva despre viaţă şi reuşesc să te transforme. Lui Holden Caulfield, adolescentul din De veghe în lanul de secară de Salinger, îi plăceau cărţile la sfîrşitul cărora simţi că poţi să-i dai telefon "cînd ai chef" autorului lor. Nu există o reţetă universală în recunoşterea unei cărţi bune şi teoria literară intră în distincţii oţioase atunci cînd încearcă să rezolve "ştiinţific" problema. Dar orice cititor are, spontan şi empiric sau după ce meditează un timp oarecare asupra problemei, propriile semne de recunoştere.
Am propus această întrebare unor oameni "de carte" din redacţie şi din afara ei. Graţie poştei electronice, am strîns răspunsuri din toată lumea: de la Universitatea din Pisa au avut amabilitatea să răspundă la ancheta României literare Profesorul Bruno Mazzoni, de la departamentul de romanistică (traducătorul cu har, în italiană, al romanului: Travesti de Mircea Cărtărescu), precum şi colaboratoarea noastră într-ale lingvisticii, Conf. Rodica Zafiu. Din SUA ne-au răspuns Prof. Virgil Nemoianu (Universitatea Catolică din Washington D.C.) şi, tocmai de la -45 de grade C, din Minnesota, colega noastră de la pagina 19, Andreea Deciu. Din Canada, de la Toronto, a sosit un răspuns de la Prof. Călin Mihăilescu, iar de la Universitatea din Viena, de la Conf. Liviu Papadima. Din Budapesta (de unde va reveni pînă la apariţia numărului dublu al revistei noastre), a răspuns scriitorul Mircea Cărtărescu. Celelalte răspunsuri sînt din Bucureştiul nostru geros, de la critici literari (Livius Ciocârlie, Z. Ornea, Gabriel Dimisianu, Alex. Ştefănescu), prozatori (Adriana Bittel, Mircea Horia Simionescu), cineaşti (criticul de film Alex. Leo Şerban şi regizorul, actorul şi scriitorul Mircea Daneliuc), un critic de artă & scriitor (Pavel Şuşară). Iniţial, întrebarea avea două variante: Cum recunoaşteţi o carte bună a) atunci cînd o citiţi şi b) atunci cînd o scrieţi. Cei mai mulţi au optat pentru un singur răspuns, la întrebarea generică. Cititorilor României literare, cărora sperăm să le venim în întîmpinare cu ancheta noastră, le dorim, în mileniul următor, cît mai multe cărţi bune. La mulţi ani! (Ioana Pârvulescu)
Adriana Bittel:
* Slavă Domnului, în ciuda slujbei, am rămas un cititor de plăcere, gurmand al lecturii, cu o poftă insaţiabilă. O carte bună e pentru mine aceea care îmi absoarbe existenţa pe parcursul lecturii, mă face să uit că ţin în mînă volumul, dau pagini, îmi plimb ochii pe rînduri. Aceea care îmi trezeşte emoţii, idei, sentimente, trăiri intense, o lume ce capătă realitate şi în care locuiesc o vreme, chiriaş al creatorului ei, de care mă îndrăgostesc. Sigur, există şi cărţi pe care le precedă faima, despre care am citit recenzii şi studii elogioase şi muream de poftă să le citesc, dar care nu mă primesc în lumea lor, sau, odată pătrunsă acolo, mă plictisesc, ca şi cum aş sta între străini a căror limbă nu o înţeleg. Mă suspectez de deficienţe intelectuale, de lipsă de rafinament şi de gust, dar nu pot fi atît de snoabă încît să mă autoconving că mi-a plăcut doar din pricina unei scriituri la modă sau a unor artificii meseriaşe. Aceste cărţi or fi bune, dar nu pentru mine. În privinţa cărţilor proaste sau doar mediocre (apar tone!), experienţa atîtor decenii "în meserie" mă face să depistez cu uşurinţă veleitarii, grafomanii, impostorii, semidocţii literari, lipsa talentului. De la prima pagină. Masochistă, cîteodată le citesc pînă la sfîrşit ca să văd pînă unde merge prostia (mai ales cînd, din interese obscure, se găsesc unii critici care laudă, ba chiar şi premiază autori fără valoare, băgîndu-le în cap că ar fi cineva. L-am auzit pe unul din aceşti veleitari spunînd cu superbie "Noi, creatorii...").
* Cît despre proza mea, am mari îndoieli. Citind atîţia scriitori uriaşi, nu poţi decît să te vezi mărunt, dacă eşti cît de cît lucid. O umilitudine care poate fi deopotrivă inhibantă şi excitantă.
Mircea Cărtărescu:
* Cînd mă pot bucura de ea ca şi cînd aş fi scris-o eu.
* Cînd mă pot bucura de ea ca şi cînd ar fi scris-o altul.
Livius Ciocârlie:
* Prima idee care mi-a venit în minte a fost una despre Sainte-Beuve. Acesta decreta că o carte nu era bună atunci când era bună (i s-a întâmplat cu Stendhal, Baudelaire, Flaubert şi cam cu tot ce a fost literatură de calitate în timpul lui). Vasăzică, printr-un raţionament simplu putem presupune că Sainte-Beuve recunoştea o carte bună atunci când nu era bună.
A doua părere: adresată scriitorilor, întrebarea riscă să-i separe în sinceri şi ipocriţi. Orice scriitor recunoaşte cartea bună atunci când o scrie. Dacă e lucid, după ce o termină îşi dă seama că, măcar în parte, s-a înşelat.
A treia, mai responsabilă: recunoşti o carte bună foarte repede, după ton. Am mai povestit pe undeva o istorie aflată dintr-o conferinţă a lui Constantin Noica. Atunci când i s-a propus lui Enescu să-i dea lecţii lui Iehudi Menuhin, marele violonist a cerut să-l audă pe copil cum cântă. După câteva măsuri, a spus că ajunge şi a acceptat. La fel, zicea Noica, îi recunoştea el însuşi după douăzeci de rânduri pe filozofii adevăraţi. Accept ideea şi imediat mă contrazic. Găsesc suspecte cărţile care îmi plac de la început. Cărţile mari încep prin a mă plictisi.
Mircea Daneliuc:
* Cînd e lizibilă, e un semn bun.
* Cine se pregăteşte s-o scrie, înseamnă că deja a recunoscut-o.
Andreea Deciu:
* O carte poate fi "bună" în atît de multe feluri, în funcţie de cititorii ei, de aşteptările şi căutările lor, încît nu mă încumet să ofer un răspuns-diagnostic. În America sînt la mare preţ cărţile aşa-numite de "self-help", care încep să apară şi în România, cele mai multe dintre ele producţii modeste din punct de vedere ştiinţific sau intelectual (nu mai vorbesc literar). Atracţia lor se explică foarte simplu: oamenii nefericiţi, neîmpliniţi sau cu o nemulţumire oarecare, descoperă în ele o explicaţie miraculos de plauzibilă şi de coerentă a problemelor lor, başca o soluţie la fel de miraculoasă. Ceea ce mi se pare însă demn de a fi luat în seamă la aceste cărţi este capacitatea lor de a invita o identificare totală, chiar dacă naivă, din partea cititorilor. Simpliste cum sînt, ele au calitatea de a răspunde direct unei întrebări reale, vii, care există cu adevărat în viaţa unui om şi care e extrem de importantă pentru el, indiferent de calibrul "metafizic" al întrebării. Asemenea cărţi mediocre, uneori de-a dreptul stupide, izbutesc o performanţă a lecturii tot mai rară în zilele noastre: pătrund în universul sufletesc şi mental al cititorilor şi creează măcar iluzia că ar putea schimba, în bine, acest univers. După părerea mea ar trebui să reflectăm la morala acestor volumaşe de "self-help" şi s-o înţelegem ca fiind un criteriu de recunoaştere a cărţilor valoroase. Ele sînt acele cărţi care ne vorbesc, direct şi personal. Am citit, în ultimii trei ani de cînd prezint actualitatea editorială cititorilor "României literare", destul de multe cărţi. Poate mai multe decît e sănătos, pentru că există şi o indigestie a lecturii. Recunosc sincer că nu-mi amintesc toate cărţile pe care le-am citit. Dar cu timpul am ajuns să recunosc cărţile bune, care sînt şi memorabile, în funcţie de intensitatea cu care mă simt absorbită în universul lor. Şi Kafka era convins că trebuie să citim numai acele cărţi care ne rănesc şi ne bruschează, care vin ca o lovitură în moalele capului. Întîlnirea cu o carte bună are ceva din şocul unei revelaţii. Ea nu relaxează, cu atît mai puţin nu binedispune. Mai curînd îţi ia răsuflarea, lăsîndu-ţi totodată impresia unei iluminări private. Te simţi privilegiat şi ales, dorindu-ţi de asemenea să împărtăşeşti altora această revelaţie gîndită parcă numai pentru tine. În felul acesta, cărţile bune te însingurează mai întîi, pentru că sînt ca un frison pe care numai tu îl simţi, fără să ştii dacă numai ţie îţi e frig sau dacă e pur şi simplu frig. Dar pînă la urmă o carte bună te aduce în preajma celorlalţi, pentru că te stîrneşte, te obligă să o povesteşti cuiva, să o discuţi. Cei mai mulţi cu o pasiune a cititului au şi pasiunea povestitului. În copilărie, eu una îi povesteam bunicii mele toate cărţile care-mi plăceau, imediat după ce le terminam de citit, indiferent dacă ea le citise sau nu.
* Lucrez la o carte pe care uneori mă gîndesc că aş fi putut să o termin deja dacă nu dedicam atît de mult timp lecturii altora! Fireşte, nu ştiu cît va fi de bună, dar micile mele mulţumiri auctoriale sînt similare celor pe care le am în ipostaza de cititor: deşi-mi displace tonul confesiv, încerc să urmăresc, în scris, firul acelor gînduri care sînt cu adevărat importante pentru mine personal. N-am ţinut niciodată un jurnal, dar uneori scriu conştient articole sau capitolele din carte, pentru mine. Poate pentru că încerc să-mi ofer mie-cititoarea acea revelaţie privată pe care, sper, s-o împărtăşască şi alţii.
Gabriel Dimisianu:
* Un sunet plin al textului, o senzaţie de autentic şi de bine interior ţi se impun din prima clipă a contactului cu o carte bună. Începi să citeşti şi te şi simţi acaparat, confiscat, luat în posesie de o forţă fascinatoare căreia
ţi-ar plăcea să i te încredinţezi cu totul, prizonier benevol al lumilor imaginare. Dar nu poţi să o faci pentru că eşti, nu-i aşa?, cititor profesionist, critic literar, obligat să-ţi argumentezi încântarea, să-ţi motivezi emoţiile, să analizezi, să compari, să clasifici, să aduni şi să scazi, să tragi la urmă o linie şi să pronunţi judecata estetică.
Greu nu este să recunoşti valoarea, greu este să renunţi la bucuria lecturii ingenue, destinse, neangajante, astfel cum o practicai demult, înainte de a fi devenit cititor de profesie. Lectura criticului este una tensionată şi frustrantă, pânditoare, sacrificând prea adesea plăcerea.
* Cât priveşte scrisul propriu am mereu îndoieli, încercat cum sunt, mai tot timpul, de sentimentul neizbutirii. Uneori mi se întâmplă totuşi, recitind ceva ce am scris, să mi se pară că am formulat convingător şi limpede ce avusesem în minte.
Bruno Mazzoni:
* Cred în continuare că nu există o formulă care poate garanta calitatea ISO 2000 a unei opere literare, în timp ce se poate accepta ideea, teoretizată într-un fel de Cicero şi deja practicată de la Trissino pînă la Simenon sau, de pildă, de Eco romancier, că dacă urmăreşti un model de prestigiu, sau ai o găselniţă, poţi scrie o carte viabilă, sau chiar de succes într-o anumită perioadă (adesea cele mai perisabile chiar au mai şi primit cîte un premiu; operele unui Tasso, ale unui Leopardi sau ale unui Giuseppe Verdi, dimpotrivă, nu căpătaseră celebritate în vremea lor).
Au fost epoci în care a fost apreciată nu chiar originalitatea individuală cu orice preţ, în timp ce în poezia de curte, la provensali ca şi la persani, de exemplu, autorul îşi marca opera prin propria lui cifră stilistică, într-o materie lirică şi o formă metrică deja date, convenţionale, fixe. Dar, totuşi, cum se poate atunci recunoaşte o carte bună, dincolo/dincoace de ce e la modă într-o anumită perioadă, de care sîntem existenţial, deci şi umoral/visceral, legaţi?
Convingerea mea, uşor convenţională, mă tem, este că criteriul cel mai bun, valabil pentru o asemenea judecată estetică, poate fi găsit în Poetica aristotelică. În traspunerea în limba latinească, acolo unde se analizează opera de artă, sînt indicate cu impecabilă claritate cele trei elemente constitutive ale oricărui text, care trebuie luate în seamă de către autor:
* La nivel ideatic, contează inventio, deci alegerea temei/temelor sau modul de a inova în materia preexistentă (rescrierea Metamorfozei lui Kafka la Cărtărescu?); * La nivel formal, elocutio creează specificul lingvistic al fiecărui scriitor, oferind cititorilor cultivaţi şansa şi plăcerea (uşor autoerotică) de a-i putea "recunoaşte" stilul, mîna, cum se întîmplă frecvent în faţa unui tablou care prezintă "mărci", trasături "facile" ("ceasurile moi" la Dali, repetiţia mecanică la Warhol, figurile de benzi desenate la Lichtenstein sau la Haring etc.); * Last but not least, la nivelul structural primează dispositio, care în lumea modernă înseamnă o libertate auctorială aproape absolută - chiar pînă la refuz, la abdicare - de a aranja o materie care principial ar putea accepta, mai ales pe plan narativ, mai multe soluţii secvenţiale.
Poate fi oare aceasta o testare mai utilă, cu un oarecare criteriu de verificabilitate, transmisibilă şi cititorilor mai tineri? Întrebarea rămîne deschisă.
Călin-Andrei Mihăilescu:
* Scurt şi taxonomic: o iau de bună mai lent şi convolut decît lua-aş vorba unei dame; mai uşor însă decît o consecinţă din care ne tragem.
Altminteri, peripeţiile recunoaşterii sînt unice din carte-n carte - o poate spune orice cetitor vor(b)ace care, cum mi se întîmplă şi mie, citeşte,-n librării, biblioteci, la standuri - prima fraz-a multor opuri şi decide să le ia (sau nu). Cu, sfîntă, nacafaua gustului, el întreţine atari intuiţii (şi altele, pre-văzute tot ca ele şi afirmate cu tărie de-axiologi şi valoraşi) în stare de erecţie suavă: proaspete ca o evrika, năbădăioase tot ca ea. De-o carte nu mă-ndrăgostesc la ultima vedere decît rar; şi arar sînt surprins, deşi des zăpăcit de instinctul ierarhizării pe care nu mi-l pot arde de tot; de-aceea cred în raritate, a explicaţiei nu mai puţin. "Carte bună" nu-i concept, ci doar idee fără ifos exactematic; fiind subtilă, recunoaşterea ei e lipsită de coincidenţe; s-o pui în vorbe duce prea iute-n pleonasm plicticos ori futil.
De altfel, cartea a devenit un fetiş doar, şi a dispărut din realitate împreună cu o bună parte a acesteia. Între coperţi, foetale stau acum - reunite de-ntîmplare, convenţie şi de dorinţa de împreunare - nuvele, poeme, eseuri, articole; genul scurt taie timpul de azi, iar romanul nu supravieţuieşte aproape niciodată primelor sale douăzeci de pagini; restul de cîteva sute le prilejuieşte autorului şi cititorilor conversaţii bizare în care-şi împărtăşesc ficţiunea unei protecţii mutuale, scuza de-a supravieţui prin poveste supravieţuindu-i acesteia. O "carte" "bună" nu mă şantajează să-i întrupez convenţia pentru a mă răstigni dulceag pe lemnul ei cu loteria altor milioane: o recunosc cînd îmi dă (înapoi, poate) fragmentele cu care să mă joc pînă ce mă recunosc ca altul.
În fine, presimt ades şi uneori ştiu ce-nseamn-a scrie bine; a şti, însă, ce-i a scrie o carte bună, e duplicitar ca moartea.
Virgil Nemoianu:
* La prima întrebare. Trei lucruri diferite. Una este o stare de "extaz", în ambele sensuri ale cuvîntului. Adică pe de o parte o stare de entuziasm, de înălţare, de splendoare, de entuziasm aprobativ. Pe de altă parte de "ec-stasis", de ieşire din sine, de intrare într-o stare paralelă, într-o lume diversă. A doua ar fi dorinţa ca textul să nu se mai termine, să dureze, să se reia, să vedem ce s-a mai întîmplat. (Asta ar fi latura "realistă", adică asemănătoare cu viaţa însăşi, cu dorinţa supravieţuirii: vreau să văd ce-o să mai fie). A treia ar fi diversitatea, capacitatea de a citi textul în feluri cît mai multe, la niveluri dintre cele mai diferite, abundenţa de legături.
* În privinţa scrisului, lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rînd îmi dau seama că mai bun e lucrul scurt decît cel lung: privesc aprobator starea de concizie, de completitudine, de rotunjire. În al doilea rînd: să am chef să recitesc, să MĂ recitesc. Cam atît.
Z. Ornea:
* Mărturisesc, în calitatea mea de critic şi istoric literar, că pot aprecia valoarea unei cărţi numai citind-o. Ba încă din scoarţă în scoarţă, ceea ce cronicarul din mine e mult handicapat, ştiind colegi - destui - care scriu despre o carte numai răsfoind-o.
* Niciodată, în cărţile pe care le-am scris, n-am izbutit să ştiu, în timpul lucrului şi chiar cînd o isprăveam, dacă mi-a ieşit bine. Îmi apărea într-un fel la dactilogramă, în alt fel la corectură şi mă cuprindea efectiv spaima cînd o citeam la apariţie. Cunosc un moment al obiectivităţii totale în receptare. E acela prilejuit de momentul trecerii a patru-cinci ani de la apariţie. Îmi citesc, atunci, cartea total detaşat (ca şi cum n-ar fi fost scrisă, cu trudă, de mine) şi, perfect obiectiv, apreciez cutare pasaj sau capitol drept izbutite şi altele eşuate.
Liviu Papadima:
* Răspunsul cel mai onest care îmi vine în minte e: habar n-am. De fapt, cred că nici nu prea mă preocupă, ca cititor cel puţin, să "recunosc" dacă am de a face cu o carte bună sau nu. Încerc în schimb să "aflu", înainte de a începe să citesc sau pe parcursul lecturii, dacă şi în ce măsură m-am oprit asupra unei cărţi care mă interesează. "Recunoaşterea" vine după aceea, ţinînd mai degrabă de ceea ce unii ar taxa drept "deformaţie profesională"; obiceiul de a ordona cărţile după rang, fiecare în domeniul ei - îmi închipui că apucătura asta reflexă, ce a căpătat în ultima vreme nu numai un aer vetust, ci şi o coloratură suspectă, e la fel de rară între cititorii de toate soiurile ca ordonarea fişierelor dintr-un director "după mărime" pentru computerişti. Cît priveşte luarea de contact cu o carte, ceea ce urmăresc este, fireşte, să-mi dau seama dacă o citesc pînă la capăt şi cum (răsfoială, pe sărite, cu creionul în mînă, pe apucatelea, în metrou, seara, la masa de lucru, în pat ş.a.m.d.). Cazul extrem îl reprezintă cărţile care mă fac să las baltă orice altceva, dar atunci e categoric vorba despre ele şi nu de mine. Reţete de a mă lămuri rapid ce carte răspunde aşteptărilor mele şi cum, iarăşi n-am. Depinde enorm şi de tipul de cărţi. Se zice, de pildă, că un roman bun se "recunoaşte" prin demarajul lent: prima sută de pagini se citeşte cu greu, apoi nu mai reuşeşti să-l laşi din mînă. Lucrul e valabil pentru Războiul sfîrşitului lumii sau pentru Conversaţie la Catedrala, ambele de Mario Vargas Llosa, dar nu se mai potriveşte deloc cu romanul aceluiaşi, Mătuşa Julia şi condeierul. Exemple de "anomie" a cărţilor care ne-au încîntat se pot da cu duiumul. Pentru cărţile de specialitate - critică, istorie şi teorie literară, "umanistică" în general - mi se pare încă şi mai neverosimilă ideea de a avea vreun etalon universal. Unitatea de măsură e interesul strict particular pe care îl investesc în fiecare: de a afla răspuns la cutare întrebare, de a mi se lămuri cutare nedumerire, de a găsi o cale pentru rezolvarea cutărei probleme. Evident, sînt mai interesante cărţile care "creează" probleme, decît cele care le "rezolvă", cele care te incită să (îţi) pui întrebări, decît cele care îţi oferă răspunsuri. Asta ţine însă iarăşi de hazardul "întîlnirilor fericite": cu cititorul, cu vremea şi cu lumea lui şi cu frămîntările tuturor acestora.
* Scrisul îmi îngăduie să răspund la întrebare cu mai multă convingere. Simt că o carte va ieşi "bine" - adică "bună", din punctul de vedere al celorlalţi - în măsura în care scrisul "mă fură" şi, după preliminariile întotdeauna anevoioase, ajung să lucrez cu plăcere şi, în cele din urmă, chiar cu spor. Modesta mea experienţă m-a învăţat să nu mă bizui însă pe o astfel de intuiţie. Prima mea carte, scrisă în studenţie dintr-o suflare şi cu mare voluptate, a ieşit un fiasco. Cine se ocupă cu scrisul învaţă cu timpul că "ceilalţi" sînt prin definiţie "altfel".
Mircea Horia Simionescu:
* O sinceritate pe care n-am utilizat-o pînă azi: de cînd cunosc slovele, n-am considerat niciodată lectura altfel decît ca pe o plictiseală. Rar carte care să se fi acordat, ritmic şi proiectiv, cu pulsul şi impulsurile mele - de o vitalitate, iniţial, explozivă. Lecturile impuse, acceptate, apoi îndrăgite, în final vicioase, mi-au bruiat "discursul" vital, m-au condamnat la un soi de nemişcare. Am plătit plăcerile învăţate, cu seva şi energiile repetat întoarse din drum. Acum înţeleg ce a vrut să spună fratele meu Tityre, ingenios, tehnician, cînd am început să construiesc cu tesla, ferăstrăul, mistria, pe muchia unei rîpe, o casă (era în 1977, scrisesem o duzină de cărţi): "Bine că te-ai apucat şi tu de o treabă serioasă. Fiindcă, pînă la 50 de ani, ai pierdut vremea".
Pe cît de plicticoase lecturile, pe atît de pasionant scrisul. Aş fi rămas un caligraf incult, dacă n-ar fi venit spre mine, peste mine cîteva cărţi tămăduitoare de plictiseală, prima dintre ele Don Quijote, a doua Amintiri din copilărie, mai recent Ulise. Le-am citit cu creionul în mînă, ca dirijorul preparînd partitura repetiţiilor, tinzînd să le dublez textul.
Au venit (buzna) peste mine, le-am recunoscut oferta, probabil după desenul şi sonoritatea titlurilor şi a numelor de autori.
Sinceritate pînă la capăt? Toate cărţile mele sînt bune. Ultimele plictisesc la lectură mai calificat.
Alex. Leo Şerban:
* După ce citesc o carte care mi se pare bună, ezit... Ezit între două impulsuri contrare: a o da, cît mai repede, mai departe, pentru a fi citită de persoanele la care ţin (o formă de generozitate interesată, lucid privind lucrurile!); sau: a o păstra, "cu sfinţenie" cum se zice, în bibliotecă (formă de fetişism în care intră, mai curînd decît un inexistent - în cazul meu - simţ al proprietăţii, un fel de naivitate "magică": iluzia că, ţinînd-o astfel în preajma mea, pot călători oricînd în lumea aceea, pot "trece dincolo", cu uşurinţă de prestidigitator, la simpla atingere a raftului pe care se află...). Dacă nu există nici cel mai mic regret în a da o carte, nu este cu adevărat bună; dacă nu există nici cea mai mică strîngere de inimă în a o păstra, la fel.
* Nu mi s-a-ntîmplat să scriu vreo carte bună, aşa că nu ştiu cum e.
Alex. Ştefănescu:
* O carte mi se pare bună atunci când îmi dau seama că autorul nu spune numai ce spune. Atunci când textul are o irizaţie. Atunci când există şi altceva în afară de cuvintele propriu-zise.
Aceasta nu înseamnă că prefer scrierile esoterice. Nu le prefer. Dar vreau ca textul, fie el şi unul de inspiraţie ludică, să-mi dea prilejul să-l privesc cu un respect religios. Vreau ca fiecare cuvânt să pară important. O carte în care cuvintele au o valoare redusă, ca şi cum ar fi atinse de inflaţie, nu mă convinge.
* Dacă este vorba de o carte scrisă de mine, ea mi se pare bună atâta timp cât o scriu (altfel n-aş mai scrie-o). După ce o termin, însă, nu mai sunt deloc sigur că am avut dreptate. Trebuie să treacă mult timp, ca să uit complet textul şi să-l citesc ca şi cum nu ar fi al meu, pentru a constata, de data aceasta în cunoştinţă de cauză şi irevocabil, în ce măsură ceea ce am scris eu prezintă interes.
Pavel Şuşară:
* Ca şi o femeie însoţită de acelaşi generos calificativ, o carte bună se preţuieşte din priviri. înainte de a o pipăi, de a-i simţi asperităţile sau netezimile copertei, de a-i sorbi freamătul scamelor ori tăietura fermă a filei, de a-i repira parfumurile cernelurilor şi ale culorilor, de a-i auzi bătaia aprigă sau fîlfîitul mătăsos din clipa deschiderii, înainte de a-ţi repezi între filele ei, ca într-un ceremonial păgîn al deflorării, tăişul viril al coupe-papier-ului sau, pur şi simplu, cantul arătătorului, înainte de a te contopi cu ea în actul solitar al lecturii şi cu mult înainte de a te fecunda pe tine însuţi scriind-o, în goana disperată către beatitudinea androginiei, cartea se cîntăreşte optic. I se cercetează ponderea, i se măsoară contururile, i se mestecă, din pleoape, punctele, liniile şi tonurile. Dacă o carte rezistă la proba senzorială, dacă nu cedează la încercarea mecanică, dacă nu se fărîmă la prima atingere şi nu te sufocă în unica-i dimensiune, purtîndu-te, în schimb, derutat şi naiv, prin hăţişurile unor limbaje multiple şi ale unor lumi complementare, dacă, în fine, ea nu-ţi scapă printre degete sau nu începe să fumege la întîia rază de soare, de neon sau de lună, înseamnă că este o carte bună. Spiritul unei cărţi ori, dacă e mai bine aşa, sufletul ei adevărat şi profund, ca în vechea aspiraţie a clasicităţii, nu poate sălăşlui într-un corp precar sau într-un veşmînt improvizat. Lumea cărţii, asemenea lumii înseşi, nu poate funcţiona schizoid şi nu suportă mutilarea despărţirii spiritului de corp, a literei de suportul său material. O carte bună este o carte frumoasă, pentru că, aşa cum metalul nobil respinge montura de plastic sau cum o piatră preţioasă nu acceptă suportul ordinar, nici textul nu poate respira în spaţii dezordonate sau în adăposturi abrutizante. Cum recunoşti, aşadar, o carte bună? Foarte simplu, conform următoarei definiţii: se numeşte carte bună acea carte pe care, văzînd-o, ai vrea să o scrii pentru ca, mai apoi, să o poţi citi în tihnă!
Rodica Zafiu:
* Chiar mă întreb, de multă vreme, de ce cred că reuşesc să hotărăsc destul de repede - de obicei după primele minute - dacă un film e bun (ceea ce în cazul dat reprezintă în primul rînd o opţiune personală şi pragmatică: dacă merită sau nu să-l văd mai departe) şi îmi trebuie mult mai mult timp ca să decid dacă e bună o carte. Mi-am explicat uneori diferenţa vitezei de evaluare prin faptul că filmul e în mult mai mare măsură meşteşug, deci intenţiile pur comerciale, ori pseudo-creativitatea copiată masiv se recunosc mai uşor, după semne tehnice şi clişee evidente. în plus, se ştie că fiecare din noi e mai implicat şi mai plin de dubii şi incertitudini în domeniul său decît în cele în care se simte doar un degustător, în timpul liber şi "de plăcere". Dar motivul principal rămîne, cred, faptul că o carte e pînă la urmă o spunere. Deci, în afara cazurilor de evidentă auto-excludere - prime pagini teribile, de o stupiditate şi stîngăcie inacceptabile - rămîne o speranţă de redresare pe parcurs: ca într-o conversaţie cu un necunoscut, în care acesta se va dovedi poate un om inteligent care spune şi prostii, sau un prost care poate avea şi o idee genială. Cred că acesta e motivul pentru care am citit de multe ori pînă la sfîrşit, cu răbdare, cărţi - de literatură sau ştiinţifice - care dădeau puţine semne de salvare estetică sau teoretică. Mai e ceva: evident, bun e un termen ambiguu şi polifuncţional: o carte e bună pentru o după-amiază liniştită, sau bună de recomandat prietenilor, bună de discutat cu studenţii, bună de scos material ilustrativ pentru cronica lingvistică, bună ca document istoric, sociologic sau psihologic. O carte bună poate fi o carte bunuţă, onorabilă, fundamentală sau genială. Sînt infinite nuanţe, dar nu un haos. O carte bună, adică onorabilă, ceea ce e deja mult, se strecoară printre judecăţile negative: nu e chiar plicticoasă, nu e chiar lipsită de idei, nu e scrisă chiar agramat, poate că o s-o reciteşti cîndva. Din păcate, trăieşti adesea sentimentul de a-ţi fi pierdut vremea cu cărţi de specialitate pe care nu le poţi rezuma într-o frază conţinînd măcar o idee nouă, sau cu cărţi de literatură pe care ştii, în momentul cînd ai sfîrşit lectura, că nu o să le mai reciteşti niciodată de plăcere. Mi s-a întîmplat totuşi, o dată sau de două ori, să am reacţia contrară: tocmai pentru că mi se părea foarte bună, să nu pot termina de citit o carte - pe care nu aş fi vrut s-o transform în "material" reutilizabil în rutina meseriei, nici s-o supun clasării, istovindu-mi prima curiozitate.
