Adefini Orientul nu este o simplă problemă de geografie: intuiţia ne spune că este mai degrabă o problemă de cultură care implică, desigur, mulţi alţi constituenţi ai identităţii noastre: implică şi literatura, măcar ca martor al desfăşurării acestei identităţi. Toată lumea are în minte o idee mai mult sau mai puţin vagă, îndatorată manualelor de istorie elementară, după care Principatele Române au fost conectate firesc la Europa Occidentală încă din vechime şi că această legătură s-a pierdut din cauza valului otoman care a ajuns la Dunăre către sfârşitul sec. al XIV-lea.
După căderea Constantinopolului şi ocuparea Balcanilor, acest nou venit pe scena europeană ne-ar fi separat de Occident şi ne-a obligat să devenim „orientali”, implicit prin dominaţia turcă efectivă instalată după domnia lui Ştefan cel Mare. Deşi schematică, această imagine nu pare să fie propriuzis falsă, ţinând seama de condiţiile concrete ale acelor vremuri: la nivelul conducătorilor, în Evul Mediu, modelul nostru este foarte probabil cel occidental în privinţa costumului, a armelor, a tipului de societate ş.a., aşa cum o arată elemente izolate precum veşmântul în care este înmormântat la Curtea de Argeş Vladislav I (cca 1375) „într-un veşmânt asemănător celui pe care îl purtau marii feudali occidentali” (Pavel Chihaia, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p.30), constatare care se repetă la picturile din Biserica Sf.Nicolae Domnesc, la Cozia ş.a. Este posibil ca şi anumite tipuri de construcţii civile, îmbrăcăminte ţărănească, practici de gospodărie, ale industriei casnice ş.a. să se fi transmis încă în timpul ocupaţiei romane. Istoricul şi gazetarul A.Ubicini, participant la revoluţia de la 1848, scria: „Uitaţi-vă la un ţăran din Carpaţi: v-aţi putea crede pe timpul împăraţilor romani! (...) Femeile ţes toate aşternuturile familiei, obicei pur roman...” (traduc textele în română). Încercările repetate de a reînnoda legătura cu Occidentul pe care le fac cărturari precum Petru Cercel sau N.Milescu Spătarul, sau de a aduce în ţară şcoli şi profesori din Occident, sunt şi ele indicii în acest sens. Pe de altă parte, este evident că diferenţele în materie religioasă şi schisma care intervine între biserica de Apus şi cea de Răsărit au constituit o bază pe care s-a putut instala relativ uşor conştiinţa unei diferenţe de fond. Cuvântul cronicarului „mai bine cu turcul decât cu papistaşii”, indiferent dacă e apocrif sau e atestat istoriceşte, exprimă o stare de spirit care marchează această diferenţă.
Toată istoria medievală a ţărilor noastre arată această nostalgie a legăturii cu Occidentul, cu intermitenţe, desigur; istoricii au vorbit mult despre asta precum şi despre raporturile noastre cu Balcanii, atât de organice şi de importante (Maria Todorova a spus esenţialul). Lunca Dunării, porturile Brăila şi Galaţi, satele de la Dunăre şi Bucureştii înşişi devin o zonă al cărei aspect „oriental” izbeşte pe străini până după începutul sec.XIX. Stanislas Bellanger, de pildă, o menţionează în 1838: a doua zi după ce ajunge la Bucureşti, vrea să meargă la baia publică şi nu găseşte intrarea în clădirea indicată, pentru că era asemănătoare cu intrarea într-o pivniţă. El îşi aminteşte atunci că „orientalii ţin la fond mai mult ca la formă şi că exteriorul caselor lor nu-i interesează”, adică asimilează firesc pe bucureşteni unei populaţii orientale luându-se după preferinţele lor, iar când apare băiaşul „am crezut că văd unul dintre duhurile pe care ni-i înfăţişează Galland în poveştile sale din 1001 de nopţi” (St. Bellanger, Le kéroutza, voyage en Moldo-Valachie, t.I, Paris, 1846, p.14-15). În casele românilor, spune alt călător, eşti primit cu eleganţă şi familiaritate de bună calitate, „într-un spirit oriental pe care nu l-ar respinge nici fermecătoarele noastre pariziene” (Raoul Perrin, Coup d’oeuil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, 1839, p.32).
Nu era vorba numai de aparenţe, de aspectul oraşului, de politeţea relaţiilor, ci şi de moravuri, de atmosfera pe care un străin cu educaţie occidentală o simte ca fiind înăbuşitoare, orientală, şi deci ne-europeană. Wladimir de Blaremberg, inginer rus de origine flamandă, venit în Ţara Românească şi stabilit aici în 1828 ca ofiţer, aghiotant în serviciul domnului şi arheolog amator cu publicaţii interesante în revistele româneşti, scrie soţiei în decembrie 1840 ca să-şi manifeste nemulţumirea pentru felul în care a fost tratat aici, „într-o ţară uitată, semi-orientală”, unde meritele lui n-au fost recunoscute sau măcar bine plătite şi unde totul te împinge „să nu mai fii europeanul care ai fost şi să devii orientalul care n-ai visat niciodată că vei deveni” (scrisoare din 4 dec.1840, f.1-2, Arhivele Statului, Fond Alexandru Ghica). Bineînţeles, impresiile pot fi opuse în cazul altui privitor, de pildă corespondentul de război rus V.Krestovski, în 1877, după care graniţa între civilizaţii cade pe Dunăre, „Zimnicea este încă Europa” iar dincolo, în Bulgaria, „este Asia, dar această Asie prezintă atâta noutate” etc. (citată de Maria Todorova, Imaginând Balcanii, cap.V).
Cum ne consideram însă noi înşine? Chestiunea este greu de rezolvat pentru perioada anterioară sec. XIX pentru că ideea de identitate de grup, de natură culturală, aşa cum o înţelegem astăzi, este mai degrabă inexistentă în această perioadă, cele mai multe şi mai pertinente distincţii făcându-se cu referire la limba utilizată sau mai ales la religie: de pildă, grec însemna, de regulă, ortodox. Cuvântul „Orient” şi înţelesurile sale moderne sunt necunoscute până la începutul sec. XIX, ne spune Dicţionarul Academiei, care dă prima lui atestare abia în 1832, într-un manual al lui G.Săulescu, împreună cu definiţia: „partea dincotro răsare soarele se numeşte răsărit sau orient”. Definiţia se repetă în Dicţionăraşul de cuvinte tehnice al lui Teodor Stamati, din 1851, sau într-un manual de geografie din 1857 al lui A.T.Laurian. Găsim însă cuvântul în sensul actual, mai larg, într-un text minor din Biblioteca românească a lui Carcalechi, în 1834, când pune în antiteză cele două categorii de participanţi la un bal din Bucureşti, „publicul, unii în port oriental, alţii în europenesc” (s.n.).
În anii când scria Bellanger, literatura pătrunsese deja în substanţa acestor diferenţe: în Mihaida lui Heliade Rădulescu întâlnim cuvântul în primele versuri, apărute în 1845: „Cine este eroul ce, credincios al legii/ şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară/ din Orient încoaci să-nece libertatea,/ să stingă creştinismul şi lumea să subjuge” etc. Strict geograficeşte, turcii nu veneau din răsărit să-l combată pe Mihai, ci din sud-vest. Dar chiar aşa, situarea conflictului într-un spaţiu cultural, religios etc., adică identitar, arată că poetul folosea cuvântul în sensul în care el se utiliza deja în limbile occidentale. Tot atunci, în iunie 1845, Alecsandri scrie poezia Păscariul Bosforului în care, cu un procedeu obişnuit, explică în notă legătura cu talismanul invocat: „Popoarele Orientului au o oarbă încredere în puterea talismanului”. Avem într-un foileton al lui Alecsandri din anul precedent un exemplu mai concludent, pentru că orientului i se opune iarăşi termenul european: „Aceste ziduri nouă, scrie Alecsandri în Iaşii în 1844, formează partea evropienească a oraşului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâmbe” etc. Sigur că cel mai oriental element în acest cadru este... un oriental: „Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii îi dau un aer străin (s.n.)”
Este evident că literatura împrumutase cuvântul din franţuzeşte împreună cu viziunea Orientului, constituită în acel spaţiu după două veacuri de traduceri din literaturile orientale, de călătorii şi de relaţii de călătorie. Probabil că românii sunt solicitaţi să gândească cuvântul odată cu lectura lui Ionică Tăutu din Volney, înainte de 1830 (cf. studiile lui Dan Mănucă în vol. Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978), text în care au de aproximat echivalentul cuvântului Orient. Iar meditaţia asupra lui Volney se plasează nu numai în avangarda discuţiei despre rolul „orientalisticii” în cunoaştere Orientului, ci şi în aceea a anticipării exagerărilor de tipul celor ale lui Edward Said, căci Volney este probabil primul autor care reproşează europenilor vina de a fi cotropit aceste ţări pentru a le exploata: „aceste popoare care-şi spun civilizate nu sunt ele cei care, de trei secole, umplu pământul cu nedreptăţile lor? Nu sunt ei cei care, sub pretextul de comerţ, au devastat India, au pustiit noul continent şi supun astăzi Africa celei mai barbare sclavii?”
Atât de rapidă şi de totală a fost translaţia cuvântului şi a implicaţiilor sale în limba română, încât vom vedea uzul său cultural, cu totul desprins de punctul său de plecare, precis geografic: Mihail Kogălniceanu îl va folosi deseori în însemnările sale de călătorie din Spania, în 1846, pentru a numi aerul caracteristic oriental al locurilor şi al obiceiurilor, în pofida faptului că vorbea despre o ţară aflată la două mii de leghe către Apus, către Occident faţă de patria sa. Sub presiunea lecturilor din romanticii occidentali, chiar tărâmul clasic al Eladei poate să pară oriental, cum i se păruse şi lui Lamartine. În 1862, naturalistul D.Ananescu, care venea din Italia cu vaporul, descoperea cu încântare insulele greceşti în depărtare şi portul Pireu şi se crede în Orient: „Acum Orientul ce doream atât de mult desfăşura înaintea noastră, ca printr-un farmec, frumuseţile lui naturale ce dificil se poate descrie...” Dar acest „orient” se supune astfel unei perspective care fusese deja acceptată în culturile occidentale, pentru care Orientul nu mai era un spaţiu, cât o atmosferă, o modalitate de existenţă, despre care Europa a avut întotdeauna o „cunoaştere continuă”, cum spune Borges într-un eseu despre O mie şi una de nopţi. Probabil că butada lui Borges, care invocă precedentul sfântului Augustin, întrebat ce este timpul („Dacă nu sunt întrebat, ştiu; dacă sunt întrebat, nu mai ştiu”), nu rezolvă dilema dar dă o idee despre această stare de incertitudine, care este şi ea legată de percepţia noastră asupra Orientului. Mai direct, spune el, „Orientul nu există”. Orientul – ca şi „Occidentul”, dar acest cuvânt e departe de a avea forţa de simbol a celuilalt – este deci un spaţiu virtual, cu frontiere fluctuante. Probabil că am fost orientali într-un moment anume, ultimul, când delegaţia boierilor se duce cu teamă la Constantinopol în martie 1822, călătorie povestită într-un text publicat de Kogălniceanu în vol.III din Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, dar nu ne mai simţeam parte a acestui univers peste două decenii, când Alecsandri scrie fiziologia Iaşii în 1844.
Interesant este că Orientul a rodit literatură în textele scriitorilor noştri abia când el devenise doar un spaţiu de vis, un refugiu: Dunărea şi Mediterana lui Panait Istrati, Moldova lui Sadoveanu, Levantul lui Cărtărescu (orientul Orientului). Dar asta e altă poveste.