La jumătatea lui februarie, timp de patru zile, a avut loc la Brazzaville, capitala Congoului, prima ediţie a Festivalului „Uimitorii călători”, cu participarea a 400 de scriitori, invitaţi să vorbească despre Africa şi despre libertatea de expresie. În marele auditorium pus la dispoziţie de autorităţi, două tablouri uriaşe ale preşedintelui Denis Sassou-Nguesso făceau propagandă „pentru o republică unită şi indivizibilă”. Organizarea în Congo a Festivalului fusese ideea dictatorului, convins de necesitatea de a scoate ţara din izolare, după alegerea lui pentru al cincilea mandat consecutiv unei lovituri de stat. Cu toată prezenţa reprezentantului Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei şi a ambasadorului Franţei la Brazzaville, discuţiile din Festival au fost animate şi critice la adresa dictaturii. Totul a debutat cu o sfidare: o tânără scriitoare congoleză, Gilda Moutsara, s-a urcat pe scenă şi, punând mâna pe microfon, sub nasul autorităţilor, a denunţat nepăsarea regimului faţă de poporul congolez, sărac într-o ţară bogată, şi lipsa de drepturi civile, inclusiv dreptul la liberă exprimare. Auditoriul a ovaţionat-o în picioare, spre jena oficialilor luaţi prin surprindere. Nu toate dezbaterile care au urmat au avut acelaşi caracter. Destui participanţi au crezut profitabil să manifeste indulgenţă faţă de regim, în speranţa că o conciliere va fi favorabilă culturii. Recunoaştem în ambiguitatea cu pricina una similară din regimurile comuniste europene: ce e în folosul culturii şi ce ţine de interesul regimului? Cui serveşte până la urmă propaganda, culturii sau dictaturii?