Cartea istoricului Alexandru Purcăruş este dedicată centenarului Caragiale sărbătorit în 1952, curând după schimbarea de regim petrecută în 1946 şi după consolidarea noii puteri prin abolirea monarhiei.
După toate aparenţele, sărbătorirea marelui scriitor – care a mobilizat toate mijloacele publice şi instituţiile culturale – a fost gândită, în primul rând, ca o operaţie prin care este expropriat un mare scriitor în beneficiul unei ideologii nebuloase şi a unui regim odios, şi, în al doilea rând, ca un model de reinterpretare „corectă” a operei şi figurii unui mare scriitor. Cartea adaugă o apariţie necesară şirului de investigaţii privind manipularea politică şi culturală din primii ani ai regimului comunist în România. Este vorba de fapt de cincizeci de pagini introductive, care schiţează ambianţa societăţii româneşti de atunci şi structura politică a regimului, completate de încă o sută de pagini care reproduc documente de epocă începând cu hotărârea C.C. al P.M.R. „cu privire la sărbătorirea centenarului naşterii lui Ion Luca Caragiale”. Au fost inserate în această anexă şi textele sau extrase din textele mai importante prin care au fost anunţate principalele teme ale recuperării lui Caragiale ca autor agreat de regim şi chiar ca precursor al unei literaturi şi implicit al unei politici unice, impuse cu forţa.
Nu era vorba numai de atitudini formale ale personalităţilor convocate, care să ralieze în abstract pe sărbătorit la o viziune şi nişte principii care-i erau străine, ci şi de un şablon interpretativ, potrivit căruia toată ironia, sarcasmul şi durerea unui autor precum Caragiale sunt definite drept atitudini care traduc direct opţiuni politice: critica „regimului burghezo-moşieresc”. Anunţate de broşuri şi studii critice precum cel al lui I.Vitner (Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale: contribuţii la o istorie ştiinţifică a literaturii române, din 1949), aceste interpretări devin, pentru mai mult de zece ani, texte de referinţă şi prefigurează o nouă scolastică, în spatele căreia se vedea deja eşafodul unei noi inchiziţii. Cum spune articolul nesemnat din „Scânteia”, care dă linia oficială a interpretării autorului sărbătorit: „A pune în lumină opera lui Caragiale înseamnă a arăta de ce s-a bucurat şi se bucură ea de atâta dragoste în popor, a sublinia caracterul ei militant împotriva duşmanilor poporului” etc. (p.66 în broşură). Sau Zaharia Stancu, în conferinţa I.L.Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc: „Abia acum s-a subliniat operei lui Caragiale, prin grija Partidului, bogatul ei conţinut social. Abia acuma a fost scoasă în evidenţă marea valoare a operei lui Caragiale... Caragiale este al nostru. Opera lui este o armă a noastră...” (p.85), sau Mihai Beniuc: „Întocmai ca şi Gogol în Rusia, de la care a prins temeinică învăţătură, Caragiale în România, încălecând şi biciuind până la sânge realitatea sluţită de burghezie şi moşierime, face ca prin arta lui să se străvadă viitorul frumos al ţării” (p.102), sau N.Popescu- Doreanu, într-un text omis din selecţie: „Înfruntând urgia capitaliştilor şi moşierilor, Caragiale a demascat cu vigoare neîntâlnită în lumea literaţilor noştri corupţia şi bestialitatea” etc. Au scris şi Sadoveanu, şi Camil Petrescu, şi Cezar Petrescu, G.Călinescu, A.Toma, Radu Beligan, Mihai Novicov şi alţii; lectura acestor texte produce melancolie, dar ele nu pot fi ignorate de istoria literaturii.
Cercetarea lui Alexandru Purcăruş semnalează un element important pentru contextul politic în care se produce îndelungata şi generalizata manifestare culturală. E vorba de prima mare epurare colectivă la nivelul cel mai înalt al partidului, aşa încât la încheierea lunilor de sărbătorire oficială, trei dintre cei şase membri ai Biroului Politic al P.M.R. care semnaseră Hotărârea privind aniversarea nu se mai regăseau în componenţa forului sau erau chiar arestaţi: Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Că sărbătorirea centenarului Caragiale nu pare să se fi dorit numai un act de reconciliere aparentă cu trecutul prin intermediul culturii, deformată şi anexată fără o minimă respectare a specificităţii literaturii, ci şi o perdea de fum care intenţiona să distragă interesul opiniei publice de la reglările de conturi care au succedat stabilizării monetare de la sfârşitul lunii ianuarie, o arată şi succesiunea neîntreruptă de evenimente culturale (mai ales literare!) care urmează şirului de manifestări (spectacole, şedinţe festive, numere speciale ale revistelor culturale şi volume omagiale, expoziţii, republicări în tiraje senzaţionale ale unor volume selective din opera lui Caragiale) cuprinse în decizia iniţială. Acestora, care se prelungesc până spre mijlocul anului, li se alătură sau le urmează alte centenare şi aniversări cu aceleaşi şedinţe festive la Academie, la cămine culturale şi în teatre, şirul de articole aniversare sau ştirile despre diverse manifestări omagiale în ţară din presa zilnică, traduceri apărute în ediţii populare etc.: centenarul morţii lui Gogol, în februarie, cu un comitet naţional prezidat de Sadoveanu, 150 de ani de la naşterea lui Victor Hugo, Decada literaturii ruse, în martie-aprilie ş.a. Imaginea acestor acţiuni propagandistice, ale căror rezultate vor trebui să fie analizate odată, capătă pregnanţă în semnalările şi în largile extrase publicate în vol.V al Cronologiei vieţii literare româneşti realizate de un grup de cercetători de la Institutul „G.Călinescu” coordonat de E.Simion (Editura Muzeului Literaturii), inclusiv prin impresia de mobilizare generală a tuturor condeielor disponibile şi obediente. Autorii de encomiuri şi de texte de circumstanţă, unele de-a dreptul ruşinoase, sunt mult mai mulţi decât cei menţionaţi de Al.Purcăruş, care nu cunoaşte Cronologia şi nici alte izvoare literare. Dar ceea ce poate reproşa autorului un istoric literar este mai ales lipsa de consideraţie cu care tratează chestiunile specifice, adică chiar literatura lui Caragiale.
Era necesară, de pildă, o sumară prezentare a nivelului la care ajunsese editarea şi discutarea operei lui Caragiale până atunci şi utilizarea unui filtru critic prin care să treacă, măcar ca exemplu metodologic, câteva dintre aberaţiile puse în circulaţie cu ocazia centenarului. Se putea începe, de pildă, cu chestiunea unui text invocat în chiar articolul din „Scânteia” care lansează festivităţile, în 9 ianuarie 1952: Sărbătorirea marelui nostru I.L.Caragiale. Nesemnat, deci oficial, apărut în organul politic al Partidului, acest text invocă „celebrul articol 1 Mai scris în 1893”, în care „scriitorul a înfăţişat în cuvinte calde lupta muncitorilor şi a arătat că între manifestanţi şi revista pe care o scria el există un mare punct comun. Şi unii şi alţii luptă pentru aducerea unor vremuri mai senine şi mai cinstite” etc. (p.63 în broşură). Este un fals uşor de demontat de istoricii literari; el dezvăluie metodele utilizate pentru a putea invoca un minim temei documentar în favoarea interpretărilor sociologizante şi trebuia semnalat de editor.
Nu se ştie cine a scris textul pentru că textele din „Moftul român” nu erau semnate, dar critica filologică arată că nu Caragiale l-a scris; el se datoreşte probabil lui Toni Bacalbaşa, redactor- şef al revistei, ale cărui stereotipuri lexicale şi stilistice le posedă. I.Vitner l-a invocat ca aparţinând lui Caragiale în 1949, în broşura citată mai sus, unde îl califică drept „un document de deosebită însemnătate pentru că defineşte clar atitudinea lui Caragiale faţă de viaţa socială... Salutând adunarea tradiţională a muncitorilor din grădina Cişmigiului, Caragiale scrie” ş.a.m.d. (p.37) şi publică textul în anexă. Efectele acestui fals continuă însă până la comemorarea din 1962, chiar dacă paternitatea textului nu mai e sigură, dar „oricare ar fi adevărul, directorul gazetei era Caragiale... cine reciteşte opera lui Caragiale... nu se poate să nu observe identitatea unor fronturi de luptă” (zice cineva în „Studii şi cercetări de istorie literară” etc.). Invocarea articolului se repetă chiar şi în tratatul academic din 1973, cu o opţiune pentru paternitatea lui Bacalbaşa totuşi („Fie că l-a scris Caragiale, fie că l-a scris Bacalbaşa, ceea ce pare mai probabil...”). Partea nostimă a întâmplării este că, dacă nu există un articol al lui Caragiale intitulat 1 Mai, există altul, din 1897, intitulat 10 Mai, un omagiu – moderat însă – adus lui Carol I.
Era necesară o mai mare atenţie şi în discuţia tuturor detaliilor care-l privesc pe Caragiale sau pe cei care îl invocau. Este atribuită, de pildă, competenţă critică lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la p.16: „Un comunist care avea o apreciere sinceră şi avizată faţă de opera marelui dramaturg era Lucreţiu Pătrăşcanu”, trimiţând la o frază din amintirile lui Belu Zilber care spune, de fapt: „El, care îl admira atâta pe Caragiale, uitase că Veta şi Ziţa au potolit furia lui Jupân Dumitrache... Era sigur că, dacă mărturisea intervenţia lui Rică Venturiano în mersul istoriei contemporane, jupân Dumitrache l-ar fi trimis la rug. Era o eroare de raţionament” etc. Unde se regăseşte aici aprecierea sinceră şi mai ales avizată?
Tangenţial, cercetarea lui Al.Purcăruş pune însă în discuţie o chestiune mai importantă, şi anume a felului în care această sărbătorire – la indicaţia şi sub directa supraveghere a forurilor de partid – a forţat o viziune ale cărei reminiscenţe stăruie încă multă vreme în vulgata oficială a interpretărilor şcolare şi, prin ea, în amintirile cititorilor şi chiar ale celor care lucrează cu textul lui Caragiale. De la istorici ai literaturii sau ai culturii la regizori şi actori de teatru sau film, multă lume utilizează acest fond „public” deşi o parte din ei nu au avut alt contact cu opera lui Caragiale. Nu numai Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker îşi împodobeau discursul cu citate sau aluzii la texte caragialeşti: lumea o făcea de multă vreme şi o facem toţi, dând semnificaţii destul de diferite acestor reminiscenţe. Aici stă poate una dintre explicaţiile supravieţuirii unor clişee care sunt interpretate în diverse feluri de cei care le spun sau le aud, şi un exemplu poate fi găsit chiar în carte, într-un citat din Ana Pauker care vorbea de „noaptea aceea furtunoasă”, în care era vorba de o acţiune cu urmări într-adevăr tragice.
Nimeni nu poate impune sau interzice o interpretare a unui text: ea trebuie doar susţinută sau respinsă în spaţiul specific al literaturii. Până acum, ipoteza unei lecturi ideologice a textelor lui Caragiale (care scria în 1897: „Mie nu-mi pasă, când e vorba de literatură... de intenţie, de tendenţă, de teză...”), na fost susţinută de nici o umbră de analiză pertinentă: centenarul din 1952 o arată. Angelo Mitchievici are dreptate în premisa recentei sale cărţi: „Ca orice mare scriitor, Caragiale este posesorul unor intuiţii şi latenţe înscrise în operă, intuiţii pe care lectura le devoalează”. Şi dacă un secol de posteritate n-a găsit o astfel de latenţă, atunci nici o diversiune nu putea să transforme penibila contrafacere în dogmă. Dar istoria încercărilor ar trebui cunoscută, începând chiar cu prima mare diversiune de acest fel, cu centenarul revoluţiei de la 1848, ale cărui reverberaţii se răsfrâng nu numai asupra lui Caragiale, ci şi a istoriei, a literaturii şi în general a vieţii noastre din următoarele decenii.