Nicolae Manolescu în dialog cu Matei Călinescu


Matei Călinescu: E puţin provincială în sensul că, totuşi, se adresează unui public care era provincializat ideologic. E vorba de ideologie. Noi nu ne dăm totdeauna seama, dar există anumite limite care sînt stabilite de ideologii, şi ideologiile nu sînt numai politice, sînt de toate felurile, şi de fapt, chiar şi ceea ce nu ştim, ceea ce nu putem gîndi, este determinat tot de ideologii. Nu puteam gîndi anumite lucruri şi asta nu din pricina cenzurii propriu-zise, ci din pricina climatului ideologic, din pricina izolării. Aşa că, într-un fel sau altul, eu aş defini ideologia prin ceea ce te face să nu poţi gîndi anumite lucruri.

Nicolae Manolescu: Un fel de mecanisme de obnubilare, de blocare.

M.C.: De blocare şi care sînt nu neapărat legate de un sistem politic.

N.M.: Da, interesant. Deci nu atît ceea ce gîndeşti, cît ceea ce nu poţi gîndi...

M.C.: Exact.

N.M.: Fără să fii conştient.

M.C.: Fără.

N.M.: Asta e. Aici e povestea lui Paul.

M.C.: Aici e povestea lui Paul şi el a exprimat-o cîndva, într-o frază pe care am uitat-o, dar care mi-a plăcut.

N.M.: Era plin de fraze memorabile. Nu-i mai puţin adevărat că cinismul lui, aşa cum i-l ştiau cei de dinaintea noastră, nu s-a manifestat în raporturile cu noi. Pe noi ne-a susţinut, dezinteresat şi generos de la început. Eu am început să scriu în '62. El era adjunct la "Viaţa românească" unde - se poate verifica asta - la Miscellanea sau la Revista revistelor, exista număr de număr o notă în care să spunea: "tînărul şi talentatul critic", adică eu, comentează romanul cutare. Şi urma o frază. Uneori, banală. Nu conta, pentru mine era enorm. Şi nu numai pentru mine, pentru majoritatea dintre noi. A început lumea să audă de noi, de la Paul Georgescu...

M.C.: El a fost primul sprijinitor al tinerilor spre deosebire de mulţi alţii din generaţia lui care erau critici oficiali, nu?, şi care nu sprijineau tinerii sau care au făcut-o mai tîrziu, mult mai tîrziu, cum a fost Ov. S. Crohmălniceanu.

N.M.: Crohmălniceanu i-a descoperit pe tinerii prozatori optzecişti. E unul din promotorii lor.

M.C.: Rolul Paul Georgescu, dar cu o generaţie mai tîrziu.

N.M.: Mi-am adus aminte că noi doi am făcut cîndva o emisiune de televiziune, avîndu-l alături pe Adrian Marino. Atunci m-a frapat o poziţie comună pe care am avut-o noi doi diferită de a lui Marino, în privinţa lui G. Călinescu. Noi credeam că, în pofida unor compromisuri, G. Călinescu din anii '60 a reprezentat un model. Pentru Marino, cedările lui Călinescu din anii '40 fuseseră o ruşine. Cînd Călinescu scria la "Tribuna poporului", la "Victoria", la "Naţiunea".

M.C.: Să nu uităm că Adrian Marino era închis în perioada în care noi îl descopeream pe Călinescu.

N.M.: Pînă în '64.

M.C.: Pînă în '64. Şi deci el venea cu o percepţie diferită şi cu o experienţă literară mai largă, mai deschisă, pe care şi-o formase înainte de catastrofa comunistă şi pe urmă cu experienţa închisorii care a durat la el mulţi ani.

N.M.: în fond, Călinescu avea rubrică în "Contemporanul", Cronica optimistului, cînd Marino era închis sau în domiciliul obligatoriu. Era normal să-l privească altfel. Pentru noi, Călinescu era extraordinar, fiindcă ne dădea impresia că se exprimă perfect liber. Nu era vorba de conţinutul articolelor, ci de un anume mod de a vorbi liber, care mi se părea mie extraordinar. Vorbea pe limba lui. Şi mă gîndeam că se poate vorbi pe limba ta, chiar şi într-un timp al limbii de lemn.

M.C.: Se poate vorbi într-o limbă neocupată.

N.M.: Exact. Acuma, citind eu pentru o carte la care lucrez ce scria Călinescu în anii '40, sau alţii, în anii '50, inclusiv Paul Georgescu, Crohmălniceanu, îţi spun că sînt un pic îngrozit şi-i dau dreptate lui Marino să fi fost şocat.

M.C.: Uite ce se întîmplă, fiecare dintre noi are anumite întîlniri, anumite revelaţii care se pot produce aproape întîmplător, şi eu cred că noi trebuie să le rămînem recunoscători celor cărora le datorăm aceste revelaţii, aceste ajutoare, aceste deschideri, nu? Deşi poate că aceste personaje au fost, să zicem, negative în altă perioadă. Pentru noi, au fost însă pozitive.

N. M.: Alt exemplu. Tudor Vianu, în biroul căruia ne aflăm acum. în 1960 a publicat o broşură despre literatura română cu omisiuni scandaloase. A fost aspru criticat de Negoiţescu, de Ierunca. Dar eu mi-l amintesc ca profesor şi din restul cărţilor sale. îl văd şi-acum vorbind despre o mulţime de lucruri care îmi erau inaccesibile din toate punctele de vedere, inclusiv din acela al limbii germane, pe care, deşi o învăţam, în facultate, n-o ştiam, de uşurinţa şi frumuseţea cu care ne vorbea despre estetica nu ştiu cărui filosof german din secolul XIX, încît mă făcea să cred că, dacă mă duc la bibliotecă şi iau cartea din raft şi o citesc, pot să spun aceleaşi lucruri ca şi el. Ceea ce nu era cazul cu Călinescu. El nu-mi lăsa nici o iluzie. Vianu dădea senzaţia că o cultură este un spaţiu deschis şi generos, că eu, student, aş putea să fac un pas din bancă, să mă duc la catedră şi să spun, domnule profesor, haideţi să discutăm despre estetica lui Kant, şi lucrul acesta să pară absolut firesc.

M.C.: Vreau să spun că lucrurile se vedeau altfel în emigraţia română. Vianu era considerat un colaboraţionist, un intelectual care îşi renegase complet trecutul, cînd, de fapt, trecutul lui intelectual revenea în toate cursurile lui sau în discuţii personale, cum am avut cu el, atîtea. Eu cred că, dacă avem o datorie pentru cineva, trebuie s-o recunoaştem. Indiferent de ce zic alţii.

N. M.: Se pare că aicea spiritul de generaţie funcţionează, şi e normal ca Adrian Marino, sau AL. Piru...

M.C.: Sau Ierunca, la Paris…

N. M.: ...să gîndească altfel decît noi. După cum tot aşa de adevărat este că unii dintre aceşti oameni s-au desprins de spiritul din anii '50 şi de toate ororile. Uite, Crohmălniceanu este autorul ultimului text despre realismul socialist, apărut în România, în 1960, dar Crohmălniceanu este şi criticul care a scris primul la noi, după al doilea război mondial, despre Ion Barbu, despre Hortensia Papadat-Bengescu, despre Liviu Rebreanu, şi despre alţii.

M.C.: Şi a scris bine.

N.M.: Ceea ce a scris de exemplu în ediţia a II-a a Literaturii române între cele două războaie despre Ion Barbu este pînă la ora actuală cel mai bun lucru scris la noi.

Aş vrea să-ţi pun acum următoarea întrebare care iarăşi mă preocupă: Cum e critica românească aşa cum o ştii, a generaţiei noastre, a generaţiei '80, a celor tineri? Are vreo legătură cu ce se face prin alte părţi, în mediile academice sau publicistice americane sau din alte ţări. Ai fost şi în Franţa şi în Anglia, aşa că ţi-ai putut face o idee.

M.C.: Eu cred înainte de toate că nivelul general al criticii a scăzut şi asta peste tot.

N.M. în toată lumea?

M.C.: în toată lumea. în America, în universităţi, nu mai există critică în sens propriu.

N.M.: Nu mai există, nici în Franţa, se pare.

M.C.: Există o serie întreagă de specialişti...

N.M.: Specialişti?

M.C.: Specialişti în teorie care e doar teorie şi nimic altceva. Ei nu comentează cărţi. Au opinii preconcepute despre cărţi. Fac psihanaliză, marxism, feminism etc.

N.M.: Marxismul mai este la putere în S.U.A.?

M.C.: Mai este. Dar în jargoane foarte complicate. Critica de poezie, proză etc., care se face în revistele mai importante şi fără mare tiraj, este mai ales o critică scriitoricească. Adică un scriitor scrie despre alt scriitor.

N.M.: Cronicari literari dramatici, nu există?

M.C.: Ba da, există. Ei abordează limitat lucrurile. Criteriul nu e estetic, ci comercial mai peste tot. Dar ceea ce mi se pare interesant este că scriitorii, de exemplu John Updike, scriu cronică literară.

N.M.: A fost studentul lui Nabokov la Cornell. Poate de la Nabokov a învăţat cum se citesc cărţile.

M.C.: Scriitori care scriu despre alţi scriitori, astea sînt situaţiile cele mai interesante, de fapt.

N.M.: Totuşi, cum s-a născut bătălia canonică din anii '80?

M.C.: Bătălia canonică este o bătălie politică de fapt.

N.M.: Mai este sau s-a terminat?

M.C.: Nu, este. Pentru că de fapt sînt diferite grupuri care vor să intre în canon...

N.M.: Şi are legătură cu corectitudinea politică?

M.C.: Are şi n-are, pentru că nu e vorba neapărat despre autori din perioada contemporană.

N. M.: La noi, termenul a fost pus în circulaţie de Virgil Nemoianu în '90 în "România literară". Ulterior şi-a schimbat sensul originar. La noi, bătălie canonică începe să însemne bătălia din jurul schimbării canonului. De pildă: Titu Maiorescu - Junimea, contra postromantismului, Lovinescu cu modernismul contra literaturii de la începutul secolului al XX-lea. Deci, bătălia canonică este bătălia în jurul schimbării canonului şi n-are nici o treabă cu politica corectă, cu comercialul şi cu celelalte. Şi mie mi se pare că am asimilat această noţiune în mod cît se poate de util. în plus, mie îmi place ideea că, dacă estetic nu e, canon nu e.

M.C.: Da. însă e o bătălie politică, bătălia asta… şi nu este numai esteticul, să ştii că pentru mine nu este numai esteticul, este şi un canon al influenţei. Pentru mine există de exemplu Biblia, nu-i aşa, care are o valoare universală, şi pe urmă există Shakespeare, nu? Din care pornesc diferite lucruri. în Canonul occidental al lui H. Bloom e vorba de toate acestea.

N.M: Partea proastă e că Bloom n-are cunoştinţă de literatura română. Dacă tot vorbim de contexte, Romantismul îmblînzit al lui Virgil Nemoianu conţine un capitol despre România care este una din cele mai bune analize ale romantismului nostru, care s-a făcut vreodată. Motivul? Punerea lui cu adevărat în context european. Mai interesează în S.U.A. studiile de istorie literară?

M.C.: Istoria literară nu mai interesează, interesează unele studii, unele din ele foarte inteligente care discută aspecte ale istoriei literare. Indiferent dacă din unghi feminist, corect politic etc. Teoria mea este asta: că în orice grup, chiar în grupurile de fanatici, nu?, există 1-2% oameni inteligenţi şi 98% mediocri sau submediocri. Cei inteligenţi pot să facă postcolonialismul inteligent, sau pot să facă tot felul de alte lucruri inteligente. Există marxişti inteligenţi. Aşa că, încă stăpînită de marxişti, universitatea americană are profesori eminenţi.

N.M.: Nu vreau să te contrazic. Deşi eu, personal, nu fac nici un credit celor care se consideră ideologic marxişti, fără să fi încercat pe pielea lor marxismul ca ideologie a regimului comunist. îndefinitiv, nu eu, ci Marx a spus că o filosofie nu e valabilă dacă nu schimbă lumea.

Îţi mulţumesc, Matei Călinescu. Şi nu vreau să ascund cititorilor noştri că am avut pentru conversaţia noastră un prilej aniversar: împlineşti luna aceasta 75 de ani. închei prin a-ţi dori "La mulţi ani!"