Nu încape îndoială că damele lui Caragiale, cu ifosele lor înecate în preocupări mărunte, și-au avut corespondent în societatea vremii. Le putem găsi, destul de lesne, modelul în tipurile feminine evocate de Constantin Gane în Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane . Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX (Corint, 2016, seria Istorie cu blazon, prefață de Mihai Dim. Sturdza).
Iată o mică dramă: „D-apoi cățeii! Mă rog, le plăceau jupâneselor, și chiar boierilor, câinii cei mici. Știrboaica se văita lui Popp că i-a murit Milord cățelul. Mare petrecere făceam cu el – scria Dumitrana Știrbei – și te rog să-mi afli altul, frumușel. Iar ginerele ei Constantin Gianoglu clucerul – tot în același an 1784 – era încă mult mai pretențios. El scria lui Popp la Sibiu să-i trimită un câine, care foarte să fie mic, încât să nu fie în toată Europa mai mic decât acela. Să fie și flocos, cu părul slobozit și moale, fie și cățea!”. Recunoaștem, fără multă greutate, tiparul iubirii materne dintre o cucoană respectabilă și Bubico, micul companion cu sfârșit trist. Portretul lui ni-l arată drept etalonul de cățel care se purta în lumea bună românească de mai bine de un secol.
Iată și originea oarecarei jene cu care niște femei cumsecade, în fond, primesc onorurile și impunerile unei poziții sociale pentru care nu le pregătește nimeni (cucoanele lui Caragiale încearcă permanent să-și intre în rol, fără să se simtă, vreodată, confortabil în el): „Se zice despre jupâneasa Maria, o fi, n-o fi adevărat, nu putem ști, dar spunem și noi mai departe ce s-aude din bătrâni, că foarte era speriată de boieria ei. Dudească și Ghiculească, fată de conte (care s-ar fi înrudit prin nu știu cine cu nu știu ce ramură a Habsburgilor), cumnată de voievod (când va ajunge peste 30 de ani, Grigore Ghica, fratele lui Scarlat, domn al Munteniei), coana Maria ar fi spus odată, bătrână fiind: Când mă gândesc la ighemonicul neamului meu, mă apucă stenahoria... aduceți penele de curcan să-mi faceți vânt că amețesc!”. Coana Maria din povestea lui Gane este bunica, după tată, a lui Ion Ghica. Romantismul, cu jindul lui după blazoane, avea să-și intre, deci, în drepturi abia după două generații. Însă lui Caragiale, adeptul moderației în genealogii, îi va fi plăcut mult mai mult reținerea plină de neliniști a acestei fete de ban, frumoasă și zburdalnică la vremea ei.
Nu trebuie uitată nici influența, pe care Constantin Gane le-o atribuie femeilor de rang, precum Catinca, soția banului Mihai Ghica. Influență care, la Caragiale, spre finalul epocii uneltirilor de alcov, se va transforma în stăruință prietenească pentru ca vreo loază să treacă un examen sau pentru vreun aranjament politic privindu-l pe soț sau pe ibovnic. Și relația ginerilor cu soacrele (Matei Krupensky, un soț nu foarte bun, și Maria Comnen, bună mamă și bună soacră, cum spune Gane) e demnă de Caragiale, care doar dă de bănuit, fără să dezvăluie prea multe, asupra nevoii ca „mama mamițichii” să fie prezentă mai mult decât e cazul într-o tânără familie. Pe alocuri, și Gane se scuză pentru a fi exagerat cu detaliile: „Cerem deci iertare de indiscreția ce comitem”. E vorba de scrisori de familie hărăzite, pentru veșnicie, sertarului. Investigația lui, minuțioasă, le transformă în documente ale vieții private.
Cartea lui Gane, apărută prima dată în 1943, la Editura Modernă, e o călătorie plină de anecdote și de coincidențe spectaculoase printr-o lume încă inedită, aceea a consoartelor și fiicelor de boieri, domnitori, oameni cu putere, generic vorbind. Lumea se schimbă, în decurs de vreo patru veacuri, de la vremurile neașezate, când jupânesele se puteau trezi lesne răpite de tătari, răscumpărate sau nu, după puterile familiei, la acelea vesele, când ele devin cochetele intrigante din Momente și schițe sau din comediile binecunoscute. Câteva titluri de capitole – Răvașe mici de la cucoane mari sau Unde-i puterea e și dreptatea – ne trimit direct în Caragiale. Lumea lui, cum s-a mai spus, nu e lumea românească de la sfârșit și început de secol XIX sau, mai exact, nu e doar acea lume. Ci o sumă de moravuri îndelung sedimentate și verificate într-o istorie mai crudă sau mai de cacealma.
