Ana Blandiana,
Istoria ca viitor,
Editura Humanitas,
Bucureş
ti, 2017,
208 pag.
istoria ca viitor este o carte a Anei
Blandiana alcătuită din texte pe care
poeta le-a rostit mai întâi înaintea unui
public, din ţară sau din străinătate. Mai demult,
mărturiseşte, făcuse cu greu faţă cerinţelor de a
se adresa oral, în anume împrejurări, confraţilor
de la Uniune, comitetului acestei instituţii „format
din 90 de persoane”. Treptat şi-a învins totuşi
timorarea şi s-a adresat unui auditoriu, atunci
când cerinţele i-au impus-o. „Am vorbit în amfiteatre
şi cămine culturale, ne spune, în săli de conferinţă
şi în săli de teatru, în aule universitare, în instituţii,
congrese şi colocvii internaţionale, în auditorii,
în biserici”.
Cititorii acestor texte ale Anei Blandiana,
ca şi cei ale altora ale sale, mai vechi, vor
observa aspectul lor elaborat, sub raportul stilului,
deloc marcate de oralitate. Au fost mai întâi texte
vorbite, ni se spune, exprimând „nevoia de
comunicare cu voce tare a unor idei, a unor soluţii,
a unor obsesii”. Au fost astfel de texte, iniţial,
destinate adică difuzării orale, nemarcate însă,
cu toate acestea, de oralitate, nedeosebindu-se
prin ceva, stilistic vorbind, de eseistica numai
scrisă a Anei Blandiana.
Am intitulat comentariul meu împrumutând
din textul Anei Blandiana sintagma cu voce tare,
definitorie, fără doar şi poate, socotesc, pentru
spiritul eseurilor ei. Ne spun apăsat şi limpede,
aceste eseuri, ceea ce au de spus.
Impresionează în carte capacitatea de a ne
reproiecta în vâltoarea de idei a unei epoci pe care
măcar în parte am trăit-o (mă refer la unii ca mine)
şi ale cărei înfăţişări ne apar azi ca aparţinând
istoriei.
Sunt istorie anii postbelici, cu împărţirea
lumii în vestici şi estici, ultimii aduşi să trăiască
un destin care i-a făcut mai bogaţi decât pe ceilalţi
în „domeniul suferinţei”. Sunt o istorie pe care
Ana Blandiana, în anii 1990, în conferinţa
ţinută la Sorbona, dar şi în alte împrejurări, s-a
străduit să o facă înţeleasă de vestici, ca parte,
în fond, a unei evoluţii comune: „Am încercat
să-i fac să înţeleagă această suferinţă ca pe o zestre
pe care Europa de Est o aduce lumii libere pentru
a fi adăugată patrimoniului european. Pentru că
suferinţa este un patrimoniu”.
Constatările despre comunism, cu cele două
rădăcini ale sale care îi par a fi „spaima profilactică
şi inteligenţa ocultă”, aceste constatări poeta le
raportează la ceea ce crede a fi fost cel mai mare
rău care ne-a bântuit în istorie
şi încă ne bântuie: apatia. „Apatia
ca formă de corupţie, consideră
Blandiana, este poate cea mai
gravă dintre formele de corupţie
a spiritului colectiv, intrat, încetîncet,
într-olungă letargie civică”.
Din perspectiva acestor
considerente va repudia Ana
Blandiana politicianismul („am
respins din politică politicianismul“),
poziţie care a duso
la conflicte cu unii parteneri
din Convenţia Democratică,
dispuşi să accepte prea repede
alianţe conjuncturale.
Legitime în carte sunt
raportările la Memorialul victimelor comunismului
şi al rezistenţei de la Sighet, instituţie edificată
în chip hotărâtor prin contribuţia mult regretatului
Romulus Rusan, precum şi consideraţiile referitoare
la cenzură, astfel cum aceasta a funcţionat în
stalinism şi în epoca Ceauşescu.
Avem de reflectat în legătură cu felul în
care vede Ana Blandiana libertatea cuvântului
obţinută în 1989, o libertate care i-ar fi diminuat
acestuia importanţa. „Într-o libertate la care am
visat tot timpul, scrie acum poeta, în care
poţi să spui orice (…) nici pe departe nu mai
are importanţa pe care o avea înainte“. A
spune orice în toată voia, într-adevăr, e un
act de normalitate şi nu mai mult. Dar nici
mai puţin. Mă văd îndemnat să adaug, aceasta
pentru acei semeni ai mei care au uitat cum
a fost în comunism, ca şi pentru aceia care, spre
norocul lor, nu au trăit atunci şi nu au ce să uite.
Le rămâne să afle de la noi.
Incisive până la sarcasm sunt reflecţiile
Anei Blandiana în ce priveşte „băşcălia la români”,
un medicament care poate să producă „o intoxicaţie
medicamentoasă la fel de periculoasă ca şi boala
pe care a încercat să o trateze”.
Discutabile, în sensul că au capacitatea să
genereze discuţii, sunt părerile Blandianei despre
faptul că, asemenea catedralelor gotice, marii
poeţi s-ar asemăna: „…marii poeţi seamănă cu toţii,
numai mediocrităţile sunt pline de originalitate.
Sublimul nu e divers”. Consideraţii ferme, tranşante
ale marii poete care, ca în atâtea alte rânduri, ne
impune nu doar adeziunea intelectuală ci şi
sufletească.
