Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Cu Ludwig Metzger, autorul filmului Aici cerul despre Aglaja Veteranyi de Rodica Binder


În noaptea de 2 spre 3 februarie a anului 2001, Aglaja şi-a părăsit locuinţa, lăsînd în urmă-i uşa casei deschisă, proptită cu o mătură folosită la curăţatul zăpezii. Dimineaţa – Jens, prietenul şi partenerul ei de viaţă – descoperă absenţa Aglajei, îşi închipuie într-un prim moment că e plecată pentru o scurtă plimbare, cum îi era obiceiul, pe malurile lacului Zürich. Dar văzînd că întîrzie, porneşte în căutarea ei, la locul dinainte ştiut...

Cu expresia unei dureri abia stăpînite, privind din cînd în cînd direct în obiectivul camerei de luat vederi, Jens Nielsen povesteşte episodul ultim, cel mai tragic, al scurtei şi miraculoasei vieţi a unei artiste pe care marile succese nu au ocolit-o, ale cărei scrieri şi-au găsit instantaneu admiratori aproape necondiţionaţi.

Ce a împins-o pe Aglaja să se arunce în apele îngheţate ale lacului Zürich? Filmul care caută un răspuns şi la această chinuitoare întrebare se sfîrşeşte cu imaginea pontonului pe care Aglaja a făcut ultimii ei paşi...

Realizată de Ludwig Metzger, redactor, cineast documentarist la postul public de televiziune WDR din Köln, pelicula se intitulează, deloc întîmplător Hier Himmel – Aici cerul.

În moştenirea literară lăsată de Aglaja există o secvenţă premonitorie, s-ar putea spune, pe care autoarea o citeşte şi în film: un străin obişnuit să se plimbe pe malurile unor rîuri, descoperă într-o zi sub apă un bărbat în vîrstă purtînd pe piept, cu un lanţ petrecut în jurul gîtului, o tăblie cu inscripţia Hier Himmel – Aici cerul. Mirat, străinul îl întreabă pe cel aflat sub apă: Cum adică cerul? Bătrînul dă din umeri şi arată inscripia de pe tăblie...

Filmul cineastului german începe însă cu imaginea grotescă, macabră, a unui monstru-dragon, scos din decorul iarmaroacelor, imagine proiectată pe un fundal soror, un leit-motiv, reamintindu-ne deopotrivă de muzica din manej şi de melodiile flaşnetarilor de odinioră... Şi dintr-o dată, pe micul ecran apare Aglaja, filmată de sus, stînd ghemuită pe treptele unei scări în spirală recitînd cu furie episodul aproape incestuos al pîngăririi de către un tată, prin atingeri lubrice, a păpuşii propriei sale fiice, jucărie ulterior aruncată...

Reconstituire, puzzle, portret colaj, eseu cinematografic – filmul lui Ludwig Metzger se sustrage delicat şi elegant unei încercări de clasificare rigidă reuşind să demonstreze convingător cît de aproape şi-au stat viaţa şi literatura, realitatea şi ficţiunea în existenţa şi în scrierile Aglajei Veteranyi.

Aglaja însăşi, în carne şi oase pe micul ecran, mărturiseşte – oferindu-ne o foarte funcţională definiţie – că literatura se naşte dintr-o îndoială asupra realităţii. Cu pasiunea selectivă a unui documentarist versat, Ludwig Metzger reţine din arhiva „filmică” a familiei Aglajei, din kilometri de pelicule realizate de tatăl scriitoarei, clovnul Ţăndărică, el însuşi pasionat cineast amator – cîteva bizare storry-uri cinematografice, comentate cînd de mama defunctei scriitoare, cînd de sora ei vitregă, sosită în Elveţia, ca turistă, din America Latină.

Fotografiile de familie, mărturiile orale ale celor rămaşi, amintirile mamei, ale surorii, articulate într-o germană aproximativă în care se amestecă şi frînturi de limbă franceză, spaniolă sau română, apariţiile scurte ale tatălui, imortalizat şi el în propriile-i pelicule de „amator”, fragmente din emisiunile TV în care tînăra scriitoare a apărut în repetate rînduri, în calitate de invitată, cîteva secvenţe filmice din călătoria în România şi popasul la Săpînţa, la Cimitirul Vesel, despre care Aglaja a scris un reportaj în presa occidentală, prestaţiile ei la festivalurile de literatură, înregistrările unor spectacole de teatru pe care le-a realizat împreună cu Jens Nielsen sunt piesele cele mai pregnante ale unui mozaic care se încheagă şi se destramă în acelaşi timp sub ochii noştri...

În stilul acelor „performance” sau happening-uri într-atît de îndrăgite de Aglaja încît şi lecturile ei publice deveneau adevărate spectacole, există în film o imagine mai mult decît simbolică: Jens Nielsen înalţă, trăgînd-o pe sîrmă subţire, în sus, spre cer, ca pe un zmeu, cea de pe urmă carte a Aglajei, Raftul cu ultimele suflări (volum apărut în româneşte, ca şi De ce fierbe copilul în mămăligă şi tot în traducerea Norei Iuga, la Editura Polirom, spre sfîrşitul anului trecut).

Din relicvele cele mai cutremurătoare lăsate de Aglaja, filmul reţine cîteva care par a fi emblematice şi pentru destinul postum al autoarei. Cu o furie documentaristică izvorîtă din chiar îndoielile ei asupra realităţii, Aglaja a încercat, urmînd în parte şi exemplul dat de tatăl ei, să fixeze pe peliculă sau pe banda de magnetofon, fragmente palpabile ale realului; alteori le-a suprimat, înlocuindu-le prin obiecte şi gesturi simbolice.



Prezentare şi interviu de

Rodica Binder



R.B: Domnule Ludwig Metzger ce v-a determinat să realizaţi un film despre Aglaja Veteranyi?

L. M.: Cînd am aflat din ziare vestea morţii ei m-am decis să fac acest film. A fost o împrejurare foarte tristă. Ea a murit pe 3 februarie 2001, necrologul l-am citit în ziarul FRANKFURTER RUNDSCHAU cîteva zile mai tîrziu. Numele ei era oricum ieşit din comun şi imediat am avut o revelaţie: o văzusem pe Aglaja Veteranyi cu doi ani în urmă la concursul literar Ingeborg Bachmann, la Klagenfurt, am mai văzut-o după aceea în unele emisiuni TV. N-am cunoscut-o personal dar i-am citit primul roman, iar textele ei, mai ales felul în care le citea, m-au fascinat. Şi atunci, aşa cum procedează un documentarist, am început să adun materialul: articolele din NEUE ZURCHER ZEITUNG; am telefonat celor care au scris despre cărţile ei... Fireşte, şocul pe care mi l-a produs decesul prematur al acestei tinere scriitoare a fost foarte puternic. Dar nu atît curiozitatea de a afla motivele pentru care ea şi-a pus capăt vieţii cît dorinţa de a şti mai multe despre Aglaja m-a împins să fac acest film...

R. B.: Aglaja Veteranyi a fost incontestabil o personalitate fascinantă iar cine i-a citit cu atenţie textele şi cine deţine despre România mai multe informaţii decît cititorul german obişnuit are o altă perspectivă asupra destinului ei dar şi asupra celor două romane pe care le-a scris. Ce aţi aflat Dumneavoastră despre ţara ei de origine, din scrierile ei, din convorbirile avute cu cei care au cunoscut-o şi i-au stat aproape?

L. M.: Am citit primul ei roman De ce fierbe copilul în mămăligă (al doilea a apărut după moartea ei), am citit aşadar această carte nu ca pe un manual de geografie; mi-am dat seama că ceea ce scria ea despre România nu era sută la sută adecvat la realitate. Discursul ei literar este foarte elaborat şi ar fi mult prea uşor să-i citim scrierile ca pe o autobiografie plată. Desigur, limbajul, întîmplările sunt prelucrate estetic, dar au şi un fundal autobiografic scriitura este însă de aşa natură încît romanul devine... poezie, el nu este nicidecum expresia banală a unui destin chiar dacă destinul personal al autoarei răzbate din paginile cărţii, aceasta făcînd şi farmecul ei. Aglaja a reuşit ca prin minime schimbări, prin mici modificări stilistice (dacă pot afirma aşa ceva) să metamorfozeze în artă elementele aşa-zis „documentare” ale existenţei, pe care şi le-a luat drept punct de pornire – ceea ce mi se pare fantastic!

R. B.: Putem afirma că şi-a preschimbat viaţa în literatură... o viaţă care în sine a fost românească prin dramatismul, prin hybrisul ei. Aici în Germania – după cîte mi se pare – Aglaja face parte din generaţia tinerilor autori exponenţi ai unei aşa-numite „literaturi transnaţionale”; scrierile ei au o puternică încărcătură identitară. Aţi remarcat şi Dumneavoastră aceasta atunci cînd i-aţi citit cartea?

L.M.: Da, dar nu numai atunci cînd i-am citit textele, ci şi în ceea ce mi-a fost dat să văd şi să aud din documentele vizuale şi sonore pe care le-a lăsat în urma ei. Există pe lîngă moştenirea literară şi foarte multe interviuri, apariţii televizate, texte în presa scrisă din Elveţia şi din toate acestea mi-am format o imagine a Aglajei, în acest film. Dar experienţa este una ambiguă mai ales cînd ştim din ce lume provine şi cum a fost Aglaja plasată în luminile rampei. Această ambivalenţă este generatoarea unei anumite tensiuni, care se regăseşte şi în istoria ei personală, în destinul ei literar şi actoricesc... ea a stat mereu în lumina reflectoarelor, de cînd era copil de circ şi pînă la maturitatea artistică – culminînd cu succesul ei literar. Toate acestea fac din Aglaja o fiinţă strălucitoare dar în acelaşi timp, stranie. În cele din urmă, ea rămîne inaccesibilă – cel puţin aşa mi s-a părut mie, care am avut acces doar la documentele ei literare şi de familie, la mărturiile celor care au cunoscut-o... Cum – repet – nu am cunoscut-o personal, am fost constrîns să mă limitez la ceea ce mi-a fost permis să descopăr. Aglaja îmi rămîne foarte străină deşi o simt foarte aproape. Cred că în film transpare această distanţă în pofida faptului că fiinţa ei ne emoţionează, ne mişcă profund mai ales prin sfîrşitul ei...

R. B.: Imaginea „filmică” a Aglajei mi se pare a fi foarte apropiată de cea „literară”. Este surprinzător că, deşi nu aţi cunoscut-o personal, aţi reuşit prin acest film să refaceţi, să reconstituiţi portretul artistei, al unei fiinţe dispărute dar totuşi foarte prezentă, foarte vie...

L. M.: O reconstituire? Dar a reconstitui o viaţă? Nu m-aş prea încumeta la aşa ceva! Este mai degrabă un puzzle, am reaşezat unele elemente laolaltă, într-un colaj, fără să fac vreun comentariu... prefer să-i las privitorului posibilitatea de a-şi forma o imagine şi imaginea este de fiecare dată alta mai ales în cazul celor care au cunoscut-o pe Aglaja. Filmul a fost prezentat mai întîi la Zürich, într-o sală arhiplină; autoarea era celebră în Elveţia. Proiecţia a fost urmată de dezbateri – bănuiesc că fiecare dintre spectatori a citit măcar una din cărţile Aglajei, mulţi dintre ei au cunoscut-o personal... Se pare că filmul a izbutit să respecte identitatea Aglajei, să se apropie mult de fiinţa ei reală... de ceea ce a însemnat ea pentru fiecare dintre cei care au cunoscut-o după cum mi-a fost dat să aflu ulterior. În Germania ecoul filmului a fost moderat, modest aş spune. Succesul ei literar a fost preponderent un succes de critică şi nu de vînzare. Ea a avut succes dar nu a devenit aici o autoare de best-seller. În Elveţia situaţia a fost cu totul alta.

R. B.: Şi totuşi, cînd Aglaja Veteranyi împreună cu Jens Nielsen şi-a prezentat primul ei roman sub forma unui happening la Librăria Bittner aici în Köln, evenimentul a fost ieşit din comun şi succesul, incontestabil. De ce atunci, proiecţia filmului, tot la Köln, nu a avut aceeaşi rezonanţă?

L. M.: Se cuvine să fiu precaut atunci cînd mă refer la rezonanţă. Aşa cum se întîmplă în majoritatea cazurilor, după proiecţia în premieră a unui film sunt publicate una-două, sau mai multe cronici. În rest, ne putem bizui pe ceea ce cunoscuţii, prietenii, colegii au de spus despre acest film. Şi ei şi-au formulat fireşte punctele de vedere proprii. Aşa încît nu pot afirma că filmul nu a avut parte de aceeaşi rezonanţă ca alte filme sau, mai corect ar fi: el a avut parte de la fel de multă sau de la fel de puţină rezonanţă ca şi celelalte filme de categoria lui. Audimax-ul, care din păcate contează mult în televiziune, a fost moderat...

R. B.: V-a ajutat acest film să pătrundeţi în universul interior al Aglajei, în lumea în care ea a trăit?

L. M.: Da. În timpul turnării filmului am realizat şi interviuri, dar nu le-am utilizat în întregime sau chiar deloc în varianta finală a peliculei: interviuri cu Peter Bichsel, pe care Aglaja l-a preţuit foarte mult, care a fost un fel de model pentru ea, cu cea mai veche prietenă a ei, o poetă, Gabriele Markus... Aceste interviuri mi-au adus-o pe Aglaja întotdeauna ceva mai „aproape” şi totuşi nu le-am utilizat în filmul meu fiindcă nu am dorit ca acest meta-nivel să ia proporţii.

Am intenţionat să păstrez cercul în jurul ei cît mai strîns, să dau cuvîntul doar celor foarte apropiaţi ei: mamei, surorii, partenerului ei de viaţa Jens Nielsen. Şi în timpul turnării filmului, prin intermediul mamei ei, mi-a devenit relativ accesibil universul în care Aglaja a crescut, mediul din care ea a provenit. Mi-am dat seama care au fost preocupările anturajului ei familiar, despre ce s-a vorbit în familie, cum s-a vorbit. Am devenit astfel conştient de discrepanţa între mediul ei primar şi cel al ultimilor zece ani de viaţă. Această distanţă între cele două lumi m-a marcat, acum ştiu cît de mare a fost ea. Există persoane care consideră – şi s-ar putea ca ele să aibă dreptate – că tocmai această discrepanţă a fost cea care a zdrobit-o. Există şi alte opinii, cum ar fi cea a lui Peter Bichsel care crede, desigur sub forma unor speculaţii, că Aglaja şi-a creat propriul ei univers, o lume de basme... că şi-a ţesut un cocon care s-o protejeze şi că odată cu irumperea ei în lumea literaturii, în spaţiul public, acest cocon s-a destrămat, că scrisul, singurătatea scrisului ar fi ucis-o, ceea ce este posibil. În fond, scrisul poate duce şi spre moarte, nu întîmplător, atîţia scriitori s-au sinucis... Toate acestea sunt însă doar speculaţii... şi din acest motiv am şi renunţat la aceste interviuri, lăsîndu-le de-o parte. I-am acordat spectatorului şansa să-şi pună întrebări despre Aglaja, să caute răspunsuri. Fiindcă în cele din urmă nimeni, nici măcar partenerul ei de viaţă nu poate afla răspuns la întrebarea: de ce s-a sinucis Aglaja, de ce a fost într-atît de deprimată, de tulburată, încît s-a decis să renunţe la viaţă... Imaginea finală a filmului este însoţită sonor de cuvintele încredinţate de scriitoare, benzii de casetofon: fraza în care se împletesc expresia dorinţei de a trăi cu cea a neputinţei de a o mai face...

La sfîrşitul întrevederii care a avut loc în biroul lui Ludwig Metzger, la WDR în Köln, el mi-a mărturisit că acesta a fost primul său film despre un scriitor, că există o diferenţă fundamentală între a face un film despre un autor în viaţă şi despre unul dispărut. În birou se aflau cîteva fotografii-afiş ale Aglajei: un fragment din afişul cabaretului unde scriitoarea (minoră încă) apăruse la iniţiativa mamei, sub genericul El Cuerpo – Corpul. Afişul reapare în film iar secvenţa cabaretului, în primul roman al Aglajei. Apoi, afişul filmului însuşi, cu imaginea rochiei de atlas alb pe care autoarea a scris poemul Anna Lebt. Întrebat despre proiectele sale, Ludwig Metzger şi-a exprimat intenţia, încă neconturată, de a face cunoscut portretul Mariei Tănase telefililor germani, de a investiga destinul tatălui Aglajei, clovnul Ţăndărică, personaj el însuşi fascinant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara