Anul 2016 a început prost
pentru revistele uniunilor
de creatori (dintre care
nouă ale USR), victimele
unui abuz nemaiîntîlnit în
cei 100-110 de ani de cînd
aparuneledintreele. Intenţia
declarată a ministrului Culturii de
a nu aplica legea finanţării acestora
le-a făcut să fie în pragul dispariţiei.
Ulterior, la protestul energic şi
legitim al conducerii USR şi al
responsabililor acestor reviste,
lucrurile au luat o turnură mai roz.
Ceea ce rămîne şi m-a întristat
profund şi mă nelinişteşte în continuare
este felul odios în care au primit vestea
unii colegi, mulţi beneficiari, în timp,
de publicări în aceste reviste, de comentarii
la volumele lor şi, la urma urmei, de
climatul de normalitate pe care existenţa
acestor reviste şi a altora îl instituie.
În loc de reacţii de solidaritate faţă
de redacţii/redactori, faţă de uniunile
de creatori şi de condamnare a unei
cenzuri fără precedent, prin încălcarea
legii (Legea 136/2015), am găsit bucurie
şi entuziasm că, „în sfîrşit” (citat de
pe Facebook), acestea, România
literară, „Viaţa Românească”, „Convorbiri
literare”, „Luceafărul”, „Ramuri”,
„Orizont”, „Steaua”, „Helikon”, „Apostrof”,
care-şi numără anii de apariţie neîntreruptă
cu zecile sau cu suta, vor „crăpa”.
Trist, dar şi hazliu, în nota umorului
negru, unii confraţi mi-au trimis
mesaje pentru a se informa sigur şi
de la sursă că „dispar revistele USR”.
Ca să nu destupe şampania degeaba,
probabil. Mă gîndesc: oare aveau
în plan să treacă şi pe la sediile
publicaţiilor, ca să vadă dacă nu e
ceva de „moştenit”, după modelul
babelor din Zorba Grecul care anticipează,
în stol negru, decesul.
Într-un moment atît de greu pentru
USR şi revistele literare, cel mai
mult, mai mult decît deprimarea de a
vedea ca şi împlinit un gest pe care nici
comuniştii n-au îndrăznit să-l facă,
lăsîndu-l pe seama urmaşilor lor
„tehnocraţi”, m-au marcat reacţiile de
satisfacţie sau de tăcere complice ale
colegilor. Dintre ele, cea mai gravă este
a PEN Club România, care este prin
definiţie chemat să reacţioneze de partea
creatorilor agresaţi şi abuzaţi de autorităţi.
Din păcate, în nenorocirea care a
lovit revistele uniunilor de creatori
(nu doar ale USR, cum s-a zis tendenţios),
sarea pe rană şi bomboana pe colivă,
una dintre ele, a fost tăcerea laşă şi
oportunistă a PEN Club România.
Nişte inşi care se dau drept campioni
ai drepturilor omului asistau în tăcere
sau cu satisfacţie, cine ştie, cum
colegii lor rămîn pe drumuri şi cum
ei înşişi – care au publicat din greu
în aceste reviste, de unde li s-au şi
tras indemnizaţiile de merit şi bruma
de prestigiu – nu vor mai avea
unde să îşi etaleze pretinsele excelenţe.
Trebuie să privim adevărul în faţă:
colegi de lîngă noi pe care i-am tratat
cu consideraţie, sînt nişte gemeni
ai lui Iuda. Dacă e atins cu un lotus
un poet din centrul african sau insulele
polineziene, PEN România sare în sus,
emite proteste şi semnează adeziuni
faţă de cel năpăstuit. Dacă, printr-un
abuz, colegi de Uniune şi scris sînt
umiliţi ca niciodată în istorie şi se
cenzurează fatal reviste cu apariţie
neîntreruptă de 40-50-100-110 ani,
conducerea PEN România se scufundă
în tăcere satisfăcută. Ar trebui să afle
toate centrele PEN ale lumii această
ruşine fără egal de care se acoperă
„filiala” românească. Atît de românească!
Fiecare îşi vede de destinul şi
posteritatea lui. Eu doresc PEN România,
al cărui membru mă gîndesc dacă pot
să mai rămîn, succes în apărarea
drepturilor scriitorilor discriminaţi din
insulele Pacificului şi sper că nu-i va
uita nici pe cei din Antartica, trebuie
să fie unii. Iar cei de lîngă ei să
crape cu legea-n braţe (Legea 136/2015)
şi cu ministrul de gît. Trăiască solidaritatea
şi prietenia între popoare, mai puţin
– evident – cea cu propriul popor.
În timp ce unii îşi manifestau laşitatea
prin tăcere, alţii, mai crînceni în ura
lor faţă de confraţi şi de tot ce nu-i
scris de ei înşişi, sărbătoreau pe Facebook
victoria tehnocraţiei necrofage asupra
culturii scrise, unică în istoria naţională
de la fanarioţi pînă la ultimul domn
nepămîntean al zilelor noastre. Le-am
sugerat ca în viitor, să nu mai citească
revistele USR, ci să se delecteze cu tabloide
şi cu foile judeţene ale diverselor ligi şi
asociaţii paraliterare care, precum buruiana
rea, nu mor nici stropite cu gaz.
Chiar dacă pericolul a trecut, „semnalul”,
cum se zice, rămîne. Să ştie fiecare
dintre noi pe ce solidaritate poate conta.
Cînd vom primi spre publicare un articol
sau un grupaj de versuleţe, însoţit – de
acea dată – de plecăciuni şi flatări
insistente, e bine să ne amintim că, la
primul norişor ce se va arăta pe cer,
autorul va fugi, ba ne va fura şi umbrela,
pentru orice eventualitate.
La momentul scrierii acestor rînduri
nu ştiu dacă pericolul dispariţiei unor
publicaţii esenţiale pentru cultura
noastră a trecut şi, ca urmare, nici
dacă ele, rîndurile, vor apărea. Cineva
care se caţără la putere fără să-i pese
de nimic nu poate fi creditat cu
sentimente prea omeneşti. Cît despre
creştinism – lui i se dă în cap în fiecare
secundă în numele corectitudinii
politice. Concluzia, scrisă ori nu,
rămîne însă.
Umilirea extremă a intelectualităţii
româneşti în comunism a fost posibilă
prin asemenea laşităţi şi complicităţi.
Umilirea continuă. Laşitatea continuă
şi ea, dar creşte exponenţial. Pentru
asemenea fapte, precum cele care
ne-au marcat începutul de an, nimic
nu va spăla obrazul făptaşilor şi
nici pe cel al complicilor.
Niciun monument din piatră
sau bronz, tîrnosit cu regrete eterne
peste un deceniu sau un secol, nu va
absolvi pe nimeni de vina de a nu
scrie un cuvînt în sprijinul celor cărora
era să li se pună căluş prin abuz şi
samavolnicie.
Dumnezeu, cel incorect politic,
dar drept în judecată, să vadă şi să
hotărască dacă poate ierta.
