Francesco Guida sunteţi profesor de Istoria Europei Orientale la Universitatea Roma Tre din Italia. Interesul Italiei pentru "cealaltă jumătate a continentului" este (re)confimat inclusiv prin numărul unor astfel de catedre universitare. Bianca Valota Cavallotti (Milano), Francesco Leoncini (Venetia), Ettore Cinnella (Pisa) etc. sunt doar câţiva dintre omologii dvs. în peninsulă. Împreună formaţi AISSECO (Asociaţia Italiană de Studii istorice asupra Europei Centrale şi Orientale). Interesul este desigur reciproc şi manifestat de statele regiunii prin reprezentanţele culturale în Italia sau diverse asociaţii mixte (de maghiaristică, slavistică, romanistică, balcanistică etc.). Care sunt punţile înspre/dinspre România?
Înainte de toate, o precizare: din acest an am solicitat universităţii ca materia mea să se cheme Istoria Europei Centrale şi Orientale. Actuala titulatură (Istoria Europei Orientale) mi se pare limitativă. E adevărat că există aceste asociaţii. În ultimii ani se constată chiar o creştere numerică a celor care se dedică studiului acestei regiuni şi azi, mulţi dintre ei sunt bine definiţi în panorama academică. Dar dacă odinioară, în epoca fascistă de pildă, legătura între instituţiile politice şi cele culturale era foarte puternică, azi se constată o implicare mult mai redusă, deşi politica externă italiană continuă să privească cu interes acest sector. În parte, pentru că este vorba de regimuri politice diferite. Dar şi pentru că există o mai mică investiţie de energie. Este valabil atât pentru regiune în general, cât şi pentru România, în particular. Există o limitare a implicării. S-ar putea face cu singuranţă mai mult, atât pentru difuzarea culturii italiene în România, cât şi în sens invers mai cu seamă. S-ar evita astfel multe din judecăţile eronate existente în rândul opiniei publice. Sună ciudat faptul că opinia publică italiană descoperă anumite lucruri despre România doar în situaţii-limită, în contextul unor incidente. Nu e posibil ca România să fie imaginată ca o ţară exotică, aproape necunoscută. O asemenea percepţie era explicabilă poate în evul mediu sau la începutul veacului XIX. Ar trebui să existe o cunoaştere mai profundă a culturii române din partea italienilor. Pot judeca mai puţin rolul românilor. Cred totuşi că la nivelul instituţiilor culturale române existente în Italia există o eroare de strategie. Ar trebui poate să-şi rectifice strategia pentru a penetra mai profund în societatea italiană. Publicul italian e dificil. Ştim cu toţii că se citeşte destul de puţin şi că există atâtea alte interese/tentaţii. Cu o strategie abilă însă, cred că s-ar putea atrage atenţia asupra unei ţări cu care avem anumite afinităţi şi care trimite aici o masă de muncitori de toate nivelurile. Instituţiile culturale româneşti, şi nu doar cele culturale, trebuie să găsească modalitatea de a atrage atenţia asupra subiectului România.
În istoriografia italiană orientată spre acest sector, sunteţi un reprezentant al celei de-a III a generaţii, după cele marcate de Oscar Randi şi Mario Pacor. Sunteţi autorul a numeroase studii dedicate Ungariei, Bulgariei, Greciei, dar mai cu seamă României. Cartea dvs. Romania (Unicopli, 2005) se înscrie în seria celor semnate de istorici străini, precum Hugh Seton Watson, Keith Hitchins, Catherine Durandin etc. Această carte a fost prezentată la Accademia di Romania din Roma (mai 2007) şi este cunoscută specialiştilor români. Ce impact a avut în Italia?
Să spun adevărul? Fiind vorba de o carte ştiinţifică, nu a avut o soartă prea fericită. În mediul academic este destul de cunoscută, dar nu e un succes în librăriile populare. Îmi pare rău să o spun, dar un produs pe aceeaşi temă (istorie română contemporană) şi de o calitate mult inferioară, aproape nulă, a devenit, graţie strategiei editoriale, un produs cu un oarecare succes popular. Contează mult editorul! Îndeobşte cei care sunt mai atenţi la calitatea ştiinţifică întâmpină dificultăţi în distribuţie. Lipseşte poate şi puţină fantezie. Cartea mea despre România se înscrie într-o colecţie dedicată istoriei Europei în secolul XX. Sunt uimit că nu există un ziar care să preia această colecţie şi să o impună astfel pe piaţă. Un alt editor poate ar fi reuşit mai mult în privinţa difuzării.
În formarea dvs. se disting ca "punti cardine" filologul Rosa del Conte şi istoricul Angelo Tamborra, de la care aţi dobândit instrumentul de a accede la surse primare şi respectiv metoda istorică. La rândul dvs. aţi reuşit să creaţi o şcoală. Cu ce rezultate?
După părerea mea rezultatele sunt foarte bune, chiar dacă, fiind cel care a colaborat la obţinerea lor, nu ar trebui să o spun eu. Nu vorbesc în acest context despre Marco Clementi, istoric tânăr dar foarte productiv, pentru că el are interes pentru specificul rus. Însă lucrările lui Alberto Basciani despre Dobrogea (Un conflitto balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del sud 1918-1940, Periferia, Roma, 2001) şi Basarabia (La difficile unione. La Bessarabia e la grande Romania 1918-1940, a doua ediţie publicată în 2007, care nu întâmplător a meritat să fie prefaţată de K. Hitchins), precum şi cea a lui Antonio d'Alessandri despre Dora d'Istria (Il pensiero e l'opera di Dora d'Istria fra Oriente Europeo e Italia, Gangemi, Roma, 2007) sunt lucrări temeinice, bazate în primul rând pe surse primare şi abia apoi pe o vastă literatură istorică. Sunt convins că vor urma altele pentru că sunt departe de a fi epuizat încărcătura vitală pe care o au. Şi sunt convins că subiectele româneşti în interesele lor de studiu vor fi predilecte.
Sunteti martor avizat şi adesea protagonist în evenimente culturale italo-române şi manifestări ale comunităţii româneşti în Italia (amintesc în acest context doar fondarea Partidului Românilor din Italia). Înregistraţi în mod direct evoluţiile şi involuţiile acestei "prietenii dificile". Desigur, aţi înregistrat şi filtrat şi această ultimă campanie politică şi mediatică "Români în Italia". Care sunt efectele ei în rândul opiniei publice italiene?
În ultimii ani românii au fost descoperiţi de către marea masă a italienilor. Nu cred că există cetăţean care să nu se fi exprimat pe această temă. Este foarte adevărat că traversăm o fază critică care a determinat măsuri politice, după cum bine se ştie (decretul G. Amato). Această criză cred că a fost însă enfatizată. Sigur că o parte a populaţiei italiene e preocupată de fenomenul emigraţiei, de români, de romi. Dar în acelaşi timp există o mare parte a populaţiei italiene care a avut contacte şi experienţe cu români (în domeniul edilitar, sanitar, ştiinţific etc.) şi care a descoperit o serie de afinităţi şi similitudini. A existat o alarmă. Un politician sau altul a imprimat discursului sau un ton exagerat. Eu nu neg existenţa unei probleme. În momentul în care se mişcă o masă de oameni este fiziologic să existe o problemă. E inevitabil. E natural. Această problemă nu se rezolvă însă prin măsuri de politică de siguranţă, ci prin măsuri economice. Eu nu cred că emigrantul e fericit. Italienii au fost în această ipostază şi nu au fost deloc fericiţi. Folclorul nostru stă mărturie. Problema trebuie tratată cu măsuri de politică economică naţională română, bilaterală şi internaţională, şi cu forme de integrare, nu cu forme ale confruntării şi intoleranţei.
Există pericolul recrudescenţei extremismului de dreapta şi rasismului în Italia?
La noi a existat nu demult o alarmă de acest gen faţă de albanezi, mult mai puţini numeric, dar ajunşi aici pe mare. Şi atunci s-a enfatizat. Şi atunci s-a vorbit de rasism. Există poate o minoritate care se exprimă în termeni rasişti, dar sunt în genere persoane care nu gândesc atunci când se exprimă astfel. Italia nu are o tradiţie culturală rasistă. Chiar atunci când au fost promulgate legi rasiale împotriva evreilor (1938), ele nu erau deloc populare. Există o tensiune între comunităţi. Să ne amintim că în Italia, în urmă cu doar câteva decenii, când meridionalii emigrau în nord, au existat tensiuni. Nu rasism (care asumă o formă ideologică), ci doar manifestări de intoleranţă, forme de conflict momentan.
Se poate "riposta" cu Brâncuşi, Cioran şi Eliade? Sunt suficiente poziţiile exprimate în presa italiană în tonuri care tind să restabilească un echilibru, poziţii exprimate de români (Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Mircea Butcovan), românişti (Marco Cugno, Bruno Mazzoni), analişti reputaţi şi jurnalişti italieni (Sergio Romano, Arrigo Levi, Emanuele Trevi)?
Pentru marele public, nu. Este bine că se amintesc, că se invocă aceste repere culturale româneşti, dar faptul că există mărturii culturale de acest nivel nu produce un efect instant în rândurile opiniei publice italiene. Trebuie aduse alte argumente pentru publicul care nu se interesează de lumea intelectuală. Italienii care nu citesc nici măcar o carte pe an vor înţelege poate mai bine dezbaterile privind cauzele emigrării, interesele economice comune celor două state (şi aici nu vreau să deschid un front dificil!), conceptul de toleranţă. Poate spre marele public se poate ajunge prin intermediul eroilor populari - sportivilor. Dar şi aici e discutabil, pentru că Adrian Mutu a fost insultat. Chiar dacă se întâmpla, ce-i drept, într-un moment cu o încărcătură emoţională aparte (vorbesc, desigur, de cazul Giovanna Reggiani).
Acestea fiind premisele, cum se conturează viitorul acestei relaţii bilaterale?
Vreau să fiu cinic. Cele două ţări au interese economice comune. Asta mă face să cred că relaţiile nu trebuie înrăutăţite, ci consolidate. După această "criză de creştere", cum a definit-o ambasadorul Mancini, viitoarele eventuale incidente vor fi tratate ca orice alt fapt divers. Guvernele de la Bucureşti şi Roma vor găsi o strategie în interiorul şi cu susţinerea Uniunii Europene. Emigraţia încă nu s-a terminat, dar şi-a atins apogeul. Este şi raţionamentul lui Sergio Romano. Dacă aş avea o oarecare putere decizională, aş face în aşa fel încât să se mişte capitalurile şi nu oamenii. Sunt, prin urmare, optimist în privinţa viitorului relaţiilor italo-române.
