Poate reveni, oare, spiriul clasicismului în contemporaneitate? în anume cazuri. L-am regăsit firesc, temeinic instalat în conduita de acţiune a muzicienilor celor două orchestre ale Radiodifuziunii publice, formaţii conduse de dirijorul Horia Andreescu, cu participarea solistică a pianistei Mihaela Ursuleasa. Am audiat creaţii importante plămădite în prag de secol, înainte şi în primul deceniu de după anul 1800, creaţii semnate de Mozart, de Beethoven, mai apoi de Schubert, simfonii şi muzică cu caracter concertant...; lucrări ce ne-au fost oferite - trebuie spus răspicat - "în haină nouă". Mă refer în primul rând la cele două simfonii beethoveniene, cea de a patra, în si bemol major, şi cea de a şasea, celebra "Pastorală", ambele prezentate cu participarea Orchestrei Naţionale Radio, lucrări ce aparţin perioadei deplinei maturităţi a tânărului maestro. Nu împlinise încă vârsta de patruzeci de ani. Sunt lucrări ce definesc lumi diferite. între acestea, dominatoare se dovedeşte a fi Simfonia a 5-a, "a destinului", lucrare a cărei elocvenţă în comunicare, a cărei gravitate expresivă va fi depăşită, poate, doar de ultima simfonie în re minor, cu "Oda bucuriei" în final.
Luminoasă, stenică se dovedeşte a fi natura expresiei celei de a 4-a Simfonii, lucrare marcată de un anume tip de atitudine ce depăşeşte natura convenţională, deseori facilă, a Rococo-ului vienez de sfârşit de secol XVIII. Andreescu induce aici spiritul unei acţiuni constructive, o fluenţă a cărei vivacitate, a cărei dinamică interioară devine iradiantă. Am regăsit-o în atât de originalul opus care este Simfonia "Pastorala"; fa major-ul nu este aici bucolic ci expansiv. Este o simfonie care aparţine lumii romantice a epocii, un moment deloc umbrit - încă! - de marile îndoieli. Este prima mare lucrare simfonică ce inaugurează programatismul muzical al secolului. Este bucuria cea simplă, incomensurabilă, care umple inimile şi le apropie. Iar intemperiile trecătoare nu sunt decât încercări ce devin puternic întremătoare atunci când apar razele binefăcătoare ale soarelui. Atent determinaţi de Andreescu, muzicienii ansamblului au definit acea claritate solară a contururilor, a planurilor ritmico-melodice, claritate ce devine structurală. Se dobândeşte o vizibilitate literalmente emoţionantă a formelor ce îşi găsesc raporturile fireşti, animate fiind de o dinamică interioară neofilită, de o mişcare ce hrăneşte literalmente spaţiul vital al creaţiei.
În cadrul aceluiaşi concert, "Siciliana blues" de Cornel Ţăranu - o lucrare cu pian concertant, stabileşte o posibilă relaţie între poziţia savantă, privilegiată, a autorului şi nevoia sa de comunicare într-un spaţiu extins. Este spaţiul în care sonurile jazz-istice fac deliciul unui public mai larg pe care pianistul Mihai Ungureanu ştie a-l antrena cu bun-gust, cu stimulatoare adresare.
Referindu-mă de această dată la recentul concert al Orchestrei de Cameră, nu poţi să nu observi râvna, consecvenţa cu care Andreescu acţionează în promovarea creaţiei autohtone. O face cu credinţă, cu entuziasm, cu un imbatabil profesionalism. într-al sau "Codex Brassoviensis", compozitorul Dan Dediu reevaluează resursele unei poziţii neoclasice ce se doreşte a fi în continuare productivă. O face cu meşteşug, cu o abilitate ce îşi găseşte resursele în zona atât de generoasă a genului, a scriiturii de concerto grosso.
în altă ordine de idei, nu pot decât să apreciez ca fiind şocant finalul Concertului în re minor pentru pian şi orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart. Este o tonalitate rar folosită de compozitor, o tonalitate în care se poate instala dimensiunea tragică a existenţei, cea care condiţionează o parte importantă a creaţiei compozitorului. Este un concert marcat de o viziune teatral dramatică cu totul captivantă. Evident, pianul solistic este personajul central. Lucrarea derulează o dramaturgie complexă a stărilor de spirit, de la viziunea sumbră luminată exclusiv de vocea pianului, la meditaţia sensibil întreţinută a părţii mediane, aspect pe care Mihaela Ursuleasa îl împlineşte în baza unei impresionante capacitaţi privind penetrarea spaţiului spiritual al acestei partituri. Finalul, de-a dreptul şocant, juxtapune vehemenţa adresării din refrenul rondeau-lui şi concluzia lucrării, moment ce induce, în sens diametral opus, descumpănitor pentru noi, o atmosferă cu totul detaşată, în ton de badinerie, atmosferă ce contrazice fundamental întreaga problematică a lucrării. A fost o farsă? A fost nevoia de a ieşi la suprafaţă, spre lumină? Este unul dintre paradoxurile geniului mozartian, un paradox pe care, în finalul lucrării, Mihaela Ursuleasa îl formulează în sensul unei învolburări puternic dinamizate, într-o mişcare a cărei velocitate extremă face greu perceptibilă succesiunea evenimentelor discursului muzical. în finalul serii de muzică, Simfonia a 2-a în si bemol major, de Schubert, a adus fluenţa alertă a unei comunicări colocviale pe parcursul căreia expresia melodică este întreţinută prin actul dirijoral de suverană determinare pe care îl susţine Horia Andreescu. Zorii Romantismului, exigenţele prioritare ale expresiei melodice, deschiderile pe care le aduc deceniile începutului de secol anunţă timpuri noi pe care Schubert însuşi le va institui în zona expresiei vocale ce reuneşte cuvântul şi muzica sub semnul poeziei.
