Octavian Perpelea,
Noaptea Sfântului
Alcoolomeu
(antologie de
haikuuri), Bucureşti, Casa de Pariuri
Literare, 2017, 86
pag.
încă din volumul său de debut, Cu dricul pe contrasens,
era evident că postura de trickster, care este aici şi un
fin observator al lumii sociale (mai ales al metehnelor
ei), i se potriveşte de minune lui Octavian Perpelea. Nu m-aş fi gândit
însă că poezia de tip haiku va deveni în următorul volum, intitulat
Noaptea Sfântului Alcoolomeu, un pretext folosit de autor pentru
a cartografia, în cheie grotescă şi tragi-comică, existenţa unor
marginali, chiar dacă unele poeme de debut prefigurau, prin stilul
lor aproape epigramatic, un asemenea „proiect” subversiv.
În cultura japoneză, haikuul este un pattern formal/estetic al
experienţei (spirituale, esenţializate) a naturii şi spaţiului. Perpelea parodiază
tocmai solemnitatea acestei poezii şi alcătuieşte, în spirit ludic, o falsă
antologie de pseudo- sau chiar anti-haikuuri scrise de autori inventaţi,
cu diverse origini culturale (cum ar fi Belarus, Bulgaria, Praga, Beijing,
Columbia etc.). „Eu sunt ceilalţi”, ar spune poetul, într-un act de impersonalizare
creat din numeroase perspective, chiar dacă se face simţită prezenţa
unei voci (a falsului antologator) care le guvernează, prin
timbrul ei specific, pe celelalte, atât în portretele scriitorilor fictivi,
cât şi în câteva haikuuri care amintesc de poezia din Cu dricul pe
contrasens.
Întâi de toate, este inteligent construită dimensiunea
heterotopică a cărţii, ca interferenţă de lumi posibile, cu diferite
trăsături geo- şi etno-culturale. În cadrul lor este caricaturizat,
de pildă, şi mediul literar autohton, prin referinţe mai mult
sau mai puţin recognoscibile. Pe de o parte, găsim în volum
nişte biografii şi texte imaginare, create în mod parodic,
dar verosimile ca acribie a detaliului cultural. Pe de altă parte,
aceste biografii şi texte pot fi în acelaşi timp reale, nişte versiuni
heteronimice ale personalităţii lui Octavian Perpelea. De aceea,
volumul în sine (mai precis, antologia fictivă) reflectă un „al treilea
spaţiu”, care este simultan spaţiul real (lingvistic, afectiv al autorului
Perpelea) şi spaţiul imaginat, unde circulă biografiile şi poemele
scriitorilor inventaţi.
iată cum este descrisă viaţa unui astfel de autor marginal(izat),
într-un stil care nu este gratuit parodic, ci surprinde
însăşi „esenţa parodiei”, cu scopul „de a capta energia
specifică – în felul ei, cosmică – a acestor reflexe de autoconservare ale
spiritului”, care sunt ironia şi umorul negru (Caius Dobrescu, în prefaţa
cărţii): „Merlucio Battista (haikuuri din volumul strungăreaţa pinguinului
patagonez)/ S-a născut la Quito, Ecuador, pe 4 septembrie 1971. Autor al
romanului cu un teribil succes la public, Fluturi satanici, Battista a dorit
să dovedească lumii că poate performa la fel de bine şi în zona poeziei. Din
nefericire, la mai bine de 13 ani de la apariţia volumului său de haikuuri,
nu există nici măcar vreo cronică, o biată recenzie, o glosă discretă în vreo
revistă literară de provincie. Un act de cruzime fără îndoială, o
adevărată omerta a criticilor! Publicarea sa în antologie este un act reparatoriu,
o palmă morală dată celor pe care autorul i-a avertizat în interviul din
jurnalul El Pobrecito «-voi pune eu mâna pe aceste reptile coprofage!». Nu
trebuie încurajată defel violenţa, dar simpatia, trebuie să recunoaştem,
devine irepresibilă. Îi urăm mult succes în această acţiune pe cât de
dură, pe atât de necesară” (p. 26).
Se poate observa, aşadar, că miza volumului nu este doar una
umoristică, ci priveşte reconfigurarea constantă a identităţii unui
singur autor (este vorba, fireşte, de Perpelea însuşi) în mai multe lumi
posibile, cu limbaje şi imaginarii diverse. De altfel, poetica lui Perpelea,
fundamental ironică, nu poate exista decât prin caracterul ei polimorf şi
heterogen, adică exclusiv în cadrul unui schimb de măşti formale şi auctoriale,
ce alcătuiesc paradoxal o ontologie (şi deci o realitate în toată legea) a
simulacrului, întregul proces fiind similar cu jocurile de tipul „make believe”.
Pseudo-haikuurile în sine, atribuite altor poeţi, contribuie la acest camuflaj
ficţional care, în timp ce face invizibil adevăratul autor, intensifică şi
mai mult mărcile stilistice ale lui Perpelea („diviziunea muncii:/ ea se
întorcea de la muncă după o lungă navetă/ el deja băuse prima navetă”,
p. 11; „la final lucrurile se vor aranja/ vom sta toţi cu burţile-n sus dar nu
în hamac/ ci ca peştii”, p. 15; „un uriaş cârd de ciori/ spre groapa de
gunoi a oraşului/ eu încotro?”, p. 37).
Chiar dacă volumul are, pe alocuri, scăderi de tonus şi efect, din
cauza unor tuşe prea evidente sau previzibile ale grotescului, Octavian
Perpelea şi-a găsit locul necesar în poezia actuală: acela de histrion rafinat
într-o lume de stilişti (mai mult sau mai puţin gravi) ai afectelor.
