La o sută cincizeci de
ani de la naşterea lui
Coşbuc, s-a putut pune
întrebarea dacă poetul
altădată atât de popular
se mai află în manualele
şcolare... Gusturile literare
s-au schimbat mult în ultimele
vremuri, distanţa faţă de valorile
clasice sporeşte, alte busturi
urcă pe socluri, ca să coboare
destul de repede... Şi rămân
tot mai multe cărţi necitite...
Situaţia „poetului ţărănimii” (după
formula lui Gherea) n-a fost comodă
nici în anii când opera sa esenţială
era deja publicată, şi apreciată de
mulţi, numai că apăruse într-un
context în care poezia românească
o lua pe cu totul alte căi decât a sa.
A putut fi salutat, de o parte a lumii
literare, pentru revigorarea „optimistă”
a liricii noastre după epigonismul
post-eminescian invadator, iar postura
sa de însemnat „pedagog al neamului”,
angajat pe atâtea fronturi ale „luminării
poporului”, ca redactor la reviste
importante precum „Tribuna”, „Vatra”,
cu o prezenţă semnificativă la
„Sămănătorul”, l-a aşezat ca şi definitiv
printre Exemple. Numai că, o altă
direcţie a mişcării poeziei, nu modul
lui de a scrie urma să iasă victorios,
ci drumul deschis de un Macedonski,
ca şi paralel în epocă, continuat de
simbolişti. Formula propusă de Gherea
s-a impus pentru multă vreme, cumva
inerţial, menţinând la suprafaţa
tematică lecturile din poezia sa, iar
reticenţa faţă de „tradiţionalişti” a
rămas însemnată la ora afirmării, prin
cele mai prestigioase voci critice, a
„modernismului” sincronizant cu
Europa literară. Un modernism ataşat
individualului şi subiectivului, şi nu
personalităţilor exponenţiale pentru
o anume colectivitate; şi un discurs
liric respingând programatic „anecdoticul”.
Scrisul coşbucian a cunoscut,
desigur, mari denivelări, poetul a
versificat mult pe tot felul de teme,
neocolind ocazionalul, a vrut să fie
receptat şi înţeles de toată lumea, a
aspirat la statutul de pedagog al
neamului şi l-a ilustrat, de altfel,
în chip exemplar. Destule compuneri
ale sale par şi sunt astăzi caduce şi
nu mai pot fi apărate convingător.
S-a schimbat şi publicul, iar lumea
ţărănească se află foarte departe
de ceea ce a fost cândva, tiparele
vieţii tradiţionale s-au clătinat din
temelii, „duhul sărbătorii” care
însufleţeşte o mare parte din acest
teritoriu imaginar a intrat de mult
într-o stare de criză gravă, iar marile
apeluri la solidaritatea naţională le
par astăzi multora depăşite.
Şi totuşi, memoria comunitară a
reţinut întotdeauna mai multe versuri
din opera sa decât din a atâtor alţi
poeţi, fiindcă aceasta propune la
tot pasul rostiri memorabile, sentenţioase,
cu o limpezime a dicţiunii de care
foarte puţini au fost în stare. Dar
şi pentru că acestea se înscriu pe un
fond mai larg şi mai general de
înţelepciune transmisă de tradiţia
populară, pe care Coşbuc a ştiut
s-o recristalizeze în laboratorul propriu,
fără să recurgă practic la „citatul”
folcloric, ocolind culorile locale de
suprafaţă, vocabularul regionalist de
exemplu, şi fără să se izoleze manifest,
ca sămănătoriştii „autentici” de
universul în curs de rapidă urbanizare.
Om foarte cultivat, exersat de timpuriu
cu clasicităţile încă la liceul năsăudean,
cu compasul lecturii deschis între
arii culturale larg europene şi asiatice,
marcat, cum s-a observat, mai ales
de lecturi germane, el a reuşit distilări
de esenţe şi redesenări de geometrii
ale sensibilităţii expuse în plin regim
solar, ca şi sărbătoresc, prielnic punerii
în valoare a emblemelor şi efigiilor.
Critici de mare format n-au ezitat
să vorbească despre Coşbuc ca despre
un „poet mare”, nu doar ca „desăvârşit
tehnician”, ci şi original „vizionar al
stărilor sufleteşti sempiterne”, – cum
se exprimă, frumos, un G. Călinescu,
care a evidenţiat şi câteva dintre
subtilităţile artei sale de regizor cu
simţul dramaticului, de creator de
măşti şi roluri, de admirabil, adesea,
constructor al textului poetic.
Critica mai nouă a fost sensibilă
tocmai la ipostaza lui de regizor, de
realizator al unor înscenări în care
arhitecura decorului se asociază
armonios cu monologul adus uneori
în pragul tiradei şi cu expresia dialogală
foarte atent construită, cu o artă
combinatorie ce conferă poemului
o ţinută muzicală cu varii registre, de
la tonalităţi solemn-ritualice de mari
ansambluri corale, la cele ale detaliului
gestual şi de vorbire, reconstituite cu
minuţie de artizan superior. Nu e,
desigur, cea a simbolismului vizând
sugestia plurală şi vaporozitatea stării
de spirit. Cum s-a tot spus, poezia lui
Coşbuc este subliniat „obiectivă”,
descriptivă sau refăcând confesiuni
puse sub costume de personaje, o
„lirică a rolurilor”, a travestirilor şi
măştilor, fără afişarea, în schimb, a
distanţelor mai noi de factură metapoetică.
Speculaţia de acest tip „modern”
lipseşte, năzuinţa – realizată – a
poetului era de a face cât mai natural
discursul calculat în toate efectele
sale de „obiectivare”, cu foarte
rare asumări de către un „eu liric”,
ce nu se poate închipui decât în ipostază
de purtător de măşti ale altora, de
reprezentant, de exponent al mulţimilor:
„sunt suflet în sufletul neamului
meu”... Poetul pare a se întoarce la
rădăcini după o experienţă de om
al oraşului, însă fără clamarea unor
frustrări de „înstrăinat” şi nici, ce-i
drept, devenind un cântăreţ al
vieţii urbane moderne. Dimensiunea
„realităţii imediate”, a efemerului
şi tranzitoriului (ca să vorbim ca
Baudelaire) îl interesează prea puţin,
imaginarul său orientându-se spre
tipare şi arhetipuri, spre permanenţe
şi eternităţi, îndreptându-şi cugetarea
discursul către formula sapienţială,
gnomică, iar ansamblurile textuale
către construcţia parabolică, pilduitoare.
La acest nivel de generalităţi el se
exprimă ca un poet „complet”, nu
lasă neridicat în zona simbolului şi
alegoricului niciun moment semnificativ,
de la naştere, nuntă şi moarte, cu un
sentiment al ritualităţii, al repetiţiei
semnificative de experienţe trăite
la toate vârstele omului, valabile
oriunde şi oricând. „Baladescul” era
oarecum în firea sa, a versificat mult
şi inegal ca relief artistic, cugetând
cândva la articularea unui soi de
epopee naţională, proiect la care a
renunţat, nu fără a înmulţi pe parcursul
unei vieţi prea scurte metopele ce
pot fi asamblate într-un monument
impunător. „Idilicul” era favorizat de
temperamentul său solar, de sensibilitatea
proaspătă şi mereu disponibilă, de
„naivitatea” ce nu lipseşte din nicio
operă clasică importantă. A şi tradus,
cum ştim, bucolice, georgice, egloge
(dar şi epopei), iar acest univers
pastoral, naturist sau eroic „de şcoală”
s-a asociat rădăcinilor sale din pământul
natal, într-o operă ce propune cu
un rafinament ce a putut fi apropiat
de al rococoului, insolit comunicant
cu universul ancestral repus în scenă,
între tribuna marilor spectacole publice
şi scenele de intim „salon” rural.
Interpretări ceva mai noi ale operei
sale, precum în valorosul eseu monografic
publicat de Petru Poantă în 1976, au
pus în lumină cu precădere aceste
aspecte ale unei ars poetica în care
Arta şi artizanatul, Inspiraţia şi aplicaţia
meşteşugărească a cizelatorului de
detalii comunică armonios.
Dar mai este citit astăzi Coşbuc,
dincolo de citările şi recitările ocazionale?
Poate că prea puţin, cum se întâmplă
cu atâţia clasici. Şi nu e, de fapt, doar
vina operei, supuse fireştii „mutaţii
valorilor estetice”. O pedagogie
inteligentă l-ar putea repune productiv
pe poet, în ce are el mai autentic,
în circuitul lecturilor formatoare şi
pentru şcoala noastră de azi, eliberându-l,
ca şi pe Eminescu, de altfel, de clişeele
„oficiale”. Ar fi de unde să se aleagă,
iar valorile au răbdare. Mai trebuie,
totuşi, provocate din când în când,
scuturate de rugina didactică şi chiar
de rugina de suprafaţă. Oricum,
într-un moment al gravelor derive,
precum cel actual, cred că românii
au încă mare nevoie de întoarceri
înviorătoare, de restaurări ale unei
geometrii spirituale mai ferme, de
refacerea, cât de cât, a acelui luminos
„duh al sărbătorii”, aşa de viu la
Coşbuc. Şi de o anume generozitate
a angajării pe care acest pedagog
al sufletului naţional a transmis-o
exemplar atâtor generaţii.