Să-l deconspir? Fie! Prin anii 1947-1948, scria versuri: de dor şi despărţire, nostalgizând adolescentin după poezia anilor de liceu râmnicean, dar şi glosând în manieră horaţiană, traducând cutare Odă sau itinerând, imaginar, către saphiotul Mitilene. Nu ştiu să fi încercat a le publica, şi chiar dacă a făcut-o, cine s-ar fi încumetat atunci să asume tipărirea unor asemenea evazionisme sau... dimpotrivă, închideri în carcasa propriului eu, tocmai la cea mai expansionistă vârstă: "Mi-i sufletul o casă părăsită/ în care bate ploaia ca prin sită..." Studentul la Litere (mă rog, cu denumirea schimbată ad-hoc) părea să se-ndrume către sobrele plăceri ale lingvisticii, şi în 1949 debuta publicistic în "Cum vorbim", la rubrica "Vocabular regional". De la catedra (încă a) lor, Călinescu şi Vianu au atârnat mai tare în balanţă, aşa încât poetul din adolescenţă (şi, intermitent, de mai toată viaţa) şi-a întors, ireversibil, faţa spre literatură. Ceea ce vine de acum încolo este deja deconspirat de istorii literare, dicţionare, cronici...
În 1958, debuta editorial cu monografia G. Topîrceanu, un "păcat al tinereţilor", spălat pe de-a-ntregul prin desele reveniri asupra poetului şi prozatorului, ca şi prin ediţia critică ce-i consacră. Debutul anunţa, în orice caz, un istoric literar; şi încă unul care începuse a-şi trasa perimetrul. în mare, bornele de hotar ale acestuia aveau să fie anii 1848-1948 (cu, desigur, unele incursiuni dincolo de el, în ambele direcţii). Opţiune, mai întâi, temperamentală. încă în paginile de atunci se putea detecta o anume plăcere a a(u)scultării trecutului; ba chiar - dată fiind regalitatea lui: secolul de aur al literaturii române, dar şi al societăţii româneşti, devenită europeană, liberală şi democratică - o anume voluptate a resuscitării acestui trecut, spre a fi făcut contemporan. Era, bineînţeles, şi un mod de a boicota istoria de afară şi de a trăi oarecum artificial, prin delegaţie. Opţiune, în al doilea rând, impusă de împrejurările care, cu toată valorificarea "critică" a "moştenirii", păreau a fi un pic mai favorabile istoricilor decât cronicarilor actualităţii literare indigeste. Totuşi, impulsul de a întinde o mână actualităţii nu-i va lipsi autorului nostru: bucuroase întâmpinări ale unor reuşite, cordiale puneri la punct ale unor chestiuni aflate în litigiu, iar câteodată, le cas échéant, coborâri în arena lui Polemos.
Anii '60 îl consacră drept unul dintre cei mai dotaţi monografişti, cu afinităţi, mai întâi (nu vreau să spun: partizane, ci cronologic mai întâi) pentru scriitori originari din zona Carpaţilor de curbură: Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, în ce-l priveşte pe al doilea, aducând o contribuţie substanţială şi la editarea critică a operei. Ca şi monografice se vor dovedi şi studiile despre un alt autor insistent cercetat de istoricul literar şi de editor: Paul Zarifopol. Simultan, în anii '60 şi '70 înaintează pe un front din ce în ce mai larg, ajungând să-i cuprindă pe Pann şi Alecsandri, Hogaş şi Slavici, Stere şi Rebreanu (comentat micromonografic), Cezar şi Camil Petrescu, Arghezi şi Călinescu ş.a.m.d., ca într-o virtuală istorie literară a epocii. Deocamdată, în prim-planul atenţiei stă literatura (şi în primul rând proza) de imaginaţie, recitită cu creionul în mână şi prilejuind puncte de vedere noi. Anton Pann ca maestru al punerii în scenă, Rebreanu şi "arcanele misterioase ale secundelor din pragul morţii, Gib I. Mihăiescu - plasat în proximitatea "ultimului val autenticist", Călinescu şi lirismul din romane, Odobescu şi ieşirea din romantism etc. etc.
Cu timpul are loc, poate, nu o deplasare de accent, dar cu siguranţă o deschidere amplă (şi) spre teritoriul prozei factuale. De câteva decenii, autorul nostru se numără între principalii promotori ai interesului pentru corespondenţă, jurnale şi memorii. începutul (major) îl face cartea Literatura epistolară (1972), un fel de monografie a genului, urmărit, de pe o platformă teoretică şi istorică, în literatura franceză şi la noi (de la Văcăreşti la D. Zamfirescu, cu o menţiune specială pentru Caragiale, singurul nostru epistolier din secolul 19 care "concepe scrisoarea ca pe o operă de artă"). Este o lucrare de referinţă în materie, scrisă expres-ştiinţific (ca teză de doctorat), dar şi cu talent literar. Ceva din plăcerea epistolei literare îl contaminase şi pe exeget, aşa încât cititorul cărţii descoperă la lectură o dublă literaritate: a scrisorilor comentate şi a comentariului, furat de peisajul...epistolar.
Pasul decisiv o dată făcut, istoricul literar va aborda - cu dezinvoltura celui care scrie din plăcere - diaristica şi memorialistica în sens restrâns, de la C. A. Rosetti (veritabil "autenticist") la Hasdeu şi Maiorescu (trataţi comparativ), Rebreanu şi Lovinescu (Agendele lui sunt "un document unic în literatura română: cine a mai ţinut un jurnal de cenaclu 20 de ani?"). Cât despre autorii de memorii, un volum recent apărut strânge laolaltă tot ce a scris cercetătorul în domeniu, inclusiv cronicile şi articolele despre memorialistica postdecembristă a detenţiei şi, în genere, a totalitarismului. Memorialistica pare a fi devenit, în ultimii 10-15 ani, marea iubire a istoricului literar. Manifestată mai întâi în cronici (în "România literară", "Adevărul literar..." ş.a.), ea a reuşit să facă din specialistul ajuns, nu-i aşa, la o anumită vârstă, un memorialist el însuşi. Iată-l evocând cu duioşie discretă "atmosfera de calm (încă! - n.n.) patriarhal" a primei copilării, anii de liceu la Râmnicu-Sărat, cu "lecturi de tot felul şcareţ mă robiseră de pe atunci", cu interiorul vetust al camerei ce-l găzduia ş.a.m.d. Apoi anii de facultate şi de la ESPLA, lecturile la Biblioteca Academiei, Vianu şi Călinescu, Institutul acestuia, Vladimir Streinu şi Dinu Pillat..., tot atâtea prilejuri de portrete şi de scene prinse pe viu şi evocate în aşa fel încât rememorarea să conserve aroma unor întâlniri irepetabile. Memorialistul, care-şi ţine şi un jurnal intermitent, ni se dezvăluie ca un singuratic ce fuge de propria-i solitudine comunicând cu propriul său trecut.
Astfel opera istoricului literar (ea însăşi neeclectică şi nealeatorie, ci structurată dintru început pe câteva linii de forţă) se rotunjeşte, vreau să spun se împlineşte, cu una de scriitor. Vocaţia acestuia din urmă zăcea palimpsestic în lucrările cercetătorului, sub învelişul auster al documentelor şi demonstraţiei; acum, ea ne apare în chip manifest. Cercetătorul memorialiştilor devine el însuşi subiect de cercetare.
Eroul din Operaţie pe cord deschis a debutat în literatură în cei mai cumpliţi ani ai comunismului românesc. A suferit "efectele dosarului Ťdalmaţianť", ca unul al cărui tată, învăţător cu opţiuni liberale, a făcut mulţi ani de temniţă grea. A fost o vreme, scos din slujba de redactor la ESPLA, devenind, culme a ironiei!, şomer în plină febră a construcţiei socialismului... Cardiac cu vechi state de serviciu, a suferit, la vârsta de 38 de ani, o operaţie de maxim risc, peste care însă a trecut cu bine. A văzut pierind în juru-i, uneori în condiţii inuman de tragice, membri ai familiei şi prieteni. Hrănindu-se adesea cu iluzii, a avut aproape tot atâtea decepţii. Bărbatul frumos, cu păr leonin şi mers elegant, cu suflet cald şi avid de căldură, exprimându-se cu civilitate şi amenitate în gesturi discrete, a trecut peste toate vicisitudinile fără să se proclame victimă, dar şi fără a le lăsa necunoscute. Bunul-simţ al eticii şi al judecăţii, care îi călăuzeşte scrisul, îşi are originea în această alcătuire a omului care crede în adevăr. De aceea, la cei 75 de ani ai săi, AL. S|NDULESCU poate privi satisfăcut în urmă. E un învingător.
La mulţi ani!
