Înainte de 1989, Cătălin Mihuleac n-ar fi putut să publice niciuna dintre numeroasele sale cărţi, toate bine scrise şi atrăgătoare. Satira caustică şi dezlănţuită practicată de el ar fi fost considerată periculoasă ca o armă şi interzisă.
Din fericire, prozatorul n-a făcut această tristă experienţă, a luptelor interminabile şi istovitoare cu cenzura. S-a născut când trebuia şi s-a afirmat ca scriitor abia după 1989 (prima carte, o culegere de proză scurtă, Garsonieră memorial confort trei, i-a apărut în 1996).
Ceea ce nu înseamnă că stilul de viaţă comunist a ieşit din raza lui de observaţie. Cătălin Mihuleac îi detectează infiltraţiile în lumea românească de azi şi îl denunţă cu vervă satirică. Mai mult decât atât, în romanul Aventurile unui gentleman bolşevic el îşi foloseşte amintirile şi imaginaţia pentru a reconstitui modul cum se trăia înainte de 1989, prin scene fantaste şi groteşti, de un umor irezistibil. Ca exeget satiric-funambulesc al comunismului, autorul român se situează în succesiunea îndepărtată a lui Ilf şi Petrov. L-am putea porecli, cu simpatie, „Cătălin şi Mihuleac”.
Personajele aduse succesiv în primplan în acest roman sunt un activist al PCR, din domeniul propagandei, Ion Scutelnicu şi pictorul Emil Faure (pe numele său adevărat Vasile Buliga). Emil Faure este considerat nonconformist, iar Ion Scutelnicu se ocupă de reeducarea lui, luând printre altele măsura de a-l muta într-un bloc de locuinţe ai cărui locatari trebuie să fie prezenţi în fiecare zi la ora 22, la apelul de seară, pe un platou din faţa clădirii.
Situaţia este integral inventată şi, în acelaşi timp, integral adevărată. Într-un fel în timpul comunismului orice artist trebuia să locuiască într-un bloc, pentru că nu avea de ales. Într-un fel orice bloc era un instrument de reeducare, contribuind la depersonalizarea locatarilor, la transformarea lor într-o masă umană amorfă. Cătălin Mihuleac îşi cucereşte cititorii tocmai prin această înlocuire decisă a realităţii cu o esenţă de realitate. El nu renunţă la concreteţea vieţii în favoarea unei reprezentări abstracte, ci în favoarea altei concreteţi, literare, extrem de expresive.
Comunismul pe care unii dintre noi îl cunosc, din nefericire, dintr-o experienţă proprie devine, în romanul lui Cătălin Mihuleac, un spectacol, de o vivacitate hidoasă.
Ion Scutelnicu, supranumit sarcastic de autor „un gentleman comunist”, este un Don Juan caricatural, de un remarcabil prost-gust, obişnuit să ceară favoruri sexuale profesoarelor tinere care au nevoie de influenţa lui. Fumează enorm („cât un pui de hunedoară”!), are şosetele veşnic nespălate şi se consideră un bărbat manierat fiindcă le face cadou celor cu care se culcă „două-trei conserve chinezeşti cu carne de porc” sau câte „un borcan cu cafea solubilă”.
Perorează însă plin de indignare, în limba de lemn a epocii, când o tânără profesoară de engleză îl alintă spunându-i „Johnny”: „– Există nenumărate forme corespunzătoare de a alinta un cetăţean al României socialiste, dacă există intenţia de a se exterioriza unele sentimente lăudabile. Efectiv există. Nu îndrugând diminutive care amintesc de putreziciunea morală a lumii capitaliste.”
Această scenă, care ar putea fi fluierată cu dispreţ în plan real, merită aplaudată în plan literar. Ea ilustrează modul în care autorul compune o comedie (terifiantă) a vieţii în regimul comunist.
Din aceeaşi comedie fac parte şi lupta epopeică a lui Emil Faure cu şobolanul care s-a instalat în apartamentul lui, ca şi toate peripeţiile lui, amoroase, artistice şi politice. Sunt tentat – dar mă abţin – să povestesc tot romanul.
Mai menţionez doar un personaj, Ella, soţia lui Ion Scutelnicu, care îi pozează pictorului deşi este „o tovarăşă emigrată definitiv în capitolul obezităţii”, cum scrie cineva într-o notă informativă. Modul ei pitoresc de a înjura („Lua-te-ar Necuratul cu tot cu societatea mă-tii multilateral dezvoltată!”) o face greu de uitat.
O lovitură de teatru ne oferă ultima parte a cărţii: după 1989, se înfiinţează un Muzeu al Comunismului, al cărui proprietar şi muzeograf şef este... Ion Scutelnicu. Modul cum funcţionează acest muzeu este gândit de autor cu o inventivitate mefistofelică. Comunismul fiind în mare măsură o caricatură de viaţă, muzeul arată ca o caricatură de caricatură. În loc să-şi găsească în spaţiul lui un loc ca exponat, Ion Scutelnicu conduce instituţia. (Este exact ceea ce am scris cândva, într-un articol, despre Ion Iliescu, care, culmea, a avut şi el toată viaţa, dacă ne gândim bine, un statut de „scutelnic”.)
Romanul lui Cătălin Mihuleac este admirabil.

P.S. Pe ultima copertă a cărţii putem citi un comentariu – nesemnat – remarcabil prin inteligenţă critică şi expresivitate. Cine l-a scris?