Capitolul referitor la Eminescu (pe care l-am rezumat aparent arbitrar în numărul precedent al României literare) nu-şi epuizează consecinţele analitice în cele treizeci şi două de pagini din Istorie care-l privesc direct. Era firesc să n-o facă, dat fiind, în primul rând caracterul profund intertextual al viziunii lui Manolescu, iar în al doilea rând statutul logic incomplet al câtorva raţionamente altminteri plauzibile. De exemplu, orice disecţie corectă a mitului eminescian presupune în chip categoric raportarea la biografia poetului. (Observaţia îi aparţine lui Mihai Zamfir, care a şi definit într-o conferinţă din anii '70 grila de imperative ale acestei canonizări. Cele mai multe n-aveau, evident, atingere cu opera.) Iată de ce, măcar din punct de vedere strategic, echipa Dilemei şi-a surclasat riguros adversarii, deloc dispuşi, aceştia, să-şi pună între paranteze pornirile iconodule. Interesant e că Manolescu închide ochii la un astfel de detaliu cât timp se referă la Eminescu, pentru a-i redeschide, atent, în discuţia despre Călinescu. Răspunderea unei biografii o poartă întotdeauna autorul ei. Protagonistul e absolvit de orice suspiciune. Dovadă şi faptul că amenzile sosesc, fără excepţie, pe adresa celui dintâi:

"O influenţă încă şi mai mare a avut asupra urmaşilor interpretarea de către Călinescu a bolii poetului. Doi medici, Ion Nica, în 1972, şi Ovidiu Vuia, în 1997, au rediscutat simptomele bolii şi au tras concluzia că Eminescu n-a avut sifilis (cu atât mai puţin congenital) şi nici paralizia generală progresivă decurgând din el. Poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă ireversibilă prin distrugerea lentă a creierului. Boala lui Hölderlin, nu aceea (nici ea foarte sigură) a lui Maupassant. Cei doi medici convin asupra rolului jucat de Călinescu în impunerea erorii de diagnostic. Toţi biografii ulteriori (antimaiorescianul G. Munteanu, ca şi pedantul Petru Rezuş) au preluat ideea de spirocheta palida care ar fi infectat sângele poetului. Nu atât combaterea punctului de vedere medical a fost dificilă, când cei doi medici au publicat studiile, cât a celui cultural. Luesul eminescian intrase în mitologia naţională. Ovidiu Vuia este foarte supărat pe Călinescu, pe care-l tratează cu un ton inadmisibil. La drept vorbind, Călinescu merită elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic greşit într-un invincibil mit cultural." (pag. 715)

E de remarcat felul cum Manolescu ştie să opereze cu judecăţi aseptice. Căci între diagnosticul vitriolant al medicului şi verdictul indulgent al criticului literar distanţa e considerabilă. Primul îşi depăşeşte atribuţiile taxându-l aspru pe Călinescu, cel de-al doilea şi le delimitează ferm atunci când apelează la competenţa strictă a specialistului. Chiar şi aşa, nu mă îndoiesc că scrisorile inedite revelate acum aproape un deceniu de Christina Zarifopol-Illias vor da apă la moară celor, nu puţini, care continuă să susţină teza maladiei venerice. Deşi s-a implicat în publicarea grupajului epistolar, Manolescu îl citeşte astăzi, în substanţă, glacial: "Nici corespondenţa poetului nu priveşte literatura, deşi biografic cele aproape o sută de scrisori editate de Christina Zarifopol-Illias, de unde înainte se ştia de mai puţin de douăzeci, din care un sfert contestate de mai toţi specialiştii, reprezintă o revelaţie. Romanul de dragoste dintre Eminescu şi Veronica nu numai că se dovedeşte dramatic, dar contrazice o idee aproape generală, la sugestia misoginismului călinescian, despre relaţia dintre cei doi. Accentul pus de Călinescu, dar şi de Lovinescu, pe infidelităţile reciproce a făcut să nu se vadă că între Eminescu şi Veronica a existat o mare, sfâşietoare şi, până la urmă, tragică iubire ş...ţ Citind cele 93 de scrisori adresate Veronicăi descoperite în arhivele de familie ale urmaşilor acesteia şi cele 15 adresate de Veronica poetului, ne dăm seama cât de meschină este interpretarea celui mai celebru biograf al poetului ş...ţ La întrebarea, acum, dacă Eminescu a avut talent epistolar răspunsul e simplu: n-a avut. De altfel, nici nu s-au păstrat de la el alte scrisori." (pag 409)

Dacă precizările biografice sunt transferate în capitolul dedicat lui Călinescu, altele, mult mai subtile, de natură pur analitică, apar, pe parcursul Istoriei, după o traiectorie imposibil de anticipat. E vorba, cum spuneam mai sus, de afinităţi, nu de surse. În sensul că relaţia de contaminare nu vizează textele în sine, ci interpretările acestora. (De aceea mă feresc să recomand aici cu toată gura conceptul propus lui Harold Bloom în Anxietatea influenţei.) Săptămâna trecută sintetizam reproşurile aduse în Istorie dubletului aproape umoral instituit de Negoiţescu în corpusul poeziilor eminesciene. Arătând că modelul e inadecvat, Manolescu nu-i neagă totuşi acestuia funcţionalitatea. Ba mai mult, atunci când consideră că e cazul, o ilustrează. Dialogul se poartă nu între doi poeţi despărţiţi de un secol de literatură, ci între reflectarea acestora pe ecranele, greu conciliabile, a două paradigme critice de lectură:

"Versurile lui Dan Laurenţiu constituie, probabil, întâiul efect notabil în lirica românească de după al Doilea Război al acelui Eminescu plutonic pe care I. Negoiţescu l-a dezgropat din postume. Se poate vorbi, în acest sens, de eminescianism în legătură cu toate culegerile poetului, de la aceea de debut din 1967 (Poziţia aştrilor) şi până la cele din urmă, dar îndeosebi în legătură cu Imnuri către amurg din 1970, pline de imaginile somnului şi morţii Plutoniei eminesciene. Întrebându-se ce este poezia, Dan Laurenţiu ar putea răspunde cu strofa lui Eminescu: ŤCe e poezia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptuos joc cu icoane şi de glasuri tremurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.ť Ca şi la Eminescu, intervalul dintre amurg şi zori nu e decât tărâmul obscur al tranziţiei spre puritatea fiinţei, somn şi vrajă deopotrivă, smulgere din lumesc." (pag. 1061)

E de prisos să adaug că, în deplin acord cu această dependenţă analitică, defectul de care se face vinovată, până la un punct, poezia lui Dan Laurenţiu este, după Manolescu, acela de a fi "sorbit îndelung aerul altora." Va să zică aerul, nu sevele ! Cu alte cuvinte, umbra critică, peste care, firav, trupul poetic nu poate sări.

Spectaculoasă e situaţia lui Nicolae Prelipceanu. Pentru prima dată de la debutul din 1966, ironia dezabuzată a acestuia e luată în serios într-o ligă valorică superioară. (Manolescu însuşi deplânge contrariat tăcerea tradiţională din jurul autorului Teatrului de altă natură). Argumentul valoric se sprijină pe un amănunt stilistic excelent. Rezonanţa e îndeplinită. Umorul comentariului e, în Istorie, pe măsura celui al citatului ales: "Procedeul este metaforizarea unor situaţii de viaţă sau a unor personaje. Metafora va rămâne până la sfârşit mijlocul de locomoţie preferat al poetului, mare amator, de altfel, de asemenea mijloace, cum ar fi marfarul, nava (în derivă, fireşte), ori bicicleta lui Bogza şi Geo Dumitrescu. Metaforei, de altminteri, îi consacră una dintre cele mai spirituale poezii: ŤŞtii că nişte mai tineri prieteni întorşi de la Atena/ (e bine ca tinerii să călătorească)/ mi-au amintit cuvântul metafora care acolo/ înseamnă tramvai sau metrou/ adică mi-am spus eu iei metafora/ şi te afli în cu totul altă parte a Greciei/ deci a lumii/ adică te sui în metaforă şi te duci/ părăseşti totul şi tristeţe şi bucurie/ şi alte sentimente contradictorii - contrare/ care te chinuiau în locul unde/ stăteai de mai multă vreme/ toată lumea se duce acolo la lucru cu metafora/ toată lumea evadează (la iarbă verde) cu metaforať/ toată lumea are o idee (fixă)/ când se bucură ori se întristează/ şi ea se numeşte metafora." (pag. 1056)

Poemul e pe bună dreptate remarcabil. Dar ceea ce face cu adevărat interesul lui în ordine formală e o observaţie a Mihaelei Mancaş, invocată insistent de Manolescu, privitoare la istoria locală a contingentei (de data aceasta) metafore. Până la apariţia lui Eminescu, paşoptiştii se exersaseră mai cu seamă în tropi rudimentari, de felul epitetelor ornante sau, eventual, al sinecdocelor şi metonimiilor. Aşadar, drumul de la concret la abstract se dovedea, pe atunci, impracticabil. Iată motivul pentru care versul "Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet" i se va fi părut exagerat atât de regulamentarului Maiorescu. Peste un veac, Nicolae Prelipceanu nu mai are parte de nici o astfel de restricţie de trafic. E meritul lui Manolescu de a fi sesizat legătura. Specific teoretică însă, aceasta ar fi fost absolut inaccesibilă comparatiştilor, după cum verdictul critic al fi fost, la rândul său, absolut inaccesibil teoreticienilor.

Stilistica diacronică istoricizează o dată în plus, Istoria.


(va urma)