Înlăuntrul ei găsim și Evaghelia după Barabas, și O noapte cu patria-curvă. Tot acolo dăm și peste Bunicul Kennedy, dar și peste Mireasa tuturor, adăpostită în Casa de nebuni ai amorului, un splendid poem în proză postmodern, ce amintește de balcanismul lui Anton Pann, dar și de caragialismul „biblic“ al lui Cristian Popescu, colcăind de imagini burlești și scene pline de un umor macabru, de extracție suprarealistă.
O parte din „acțiune“ sau, mai bine zis, „reacțiunea“ cărții, se petrece într-un cimitir. Personajul principal e fabuloasa Anca, a cărei amintire stârnește multe patimi și amintiri. Întreaga lume se învârte în jurul ei.
Unsă post-mortem cu miraculoasa cremă a lui Azazello, unul din demonii meschini ce bântuie romanul Maestrul și Margareta de Bulgakov, adolescenta lui Mihail Gălățanu levitează pe deasupra străzilor unui țintirim fantasmagoric, dezmățat, cu irizări balcanice, revărsând asupra tuturor ființelor ce-i ies în cale nu numai senzualitate, ci și afecțiune și înțelegere umană.
Ființa ei adăpostită într-o criptă, „pe aleea cu tei, puțin în dreapta, lângă biserică“ atrage ca un magnet pe băieții de cartier, care vin aici pentru a-și anihila surplusul de eros, dezlănțuindu-se într-un dans macabru. „Noi la Anca mergem des. Ea ne servește cu ce are:/ bomboane de mentă, tămâie, lumânări pe jumătate arse“.
Înzestrată cu „păr negru, țâțe antologice“, fese în formă de eclipsă și „ochi poligloți“, adolescenta Anca „s-a întâlnit cu un planșeu de beton“ la cutremurul din 77, și de atunci și-a mutat frumusețea și nurii cei de 16 ani într-un loc liniștit, plin de verdeață, unde se află și-acum, conversând, în engleză, dar și în alte limbi, cu viermii, cu insectele și păpădiile și alte flori și umbre ce umplu cimitirul. Adunați în jurul criptei, foștii ei colegi o văd apărând în chip de tânără profesoară și – în închipuirea lor stârnită de fotografia pusă pe crucea de marmură – se trezesc în ipostaza unor elevi înamorați și plini de fantezie ce juisează „plimbând pe sub fusta ei ciobul de oglindă“și suflând „prin tuburi de pix în părul negru și buclat“. Exacerbată de corpul pururi tânăr al fetei de 16 ani, fantezia tinerilor îmbracă forme aberante, ieșite din tipicul gustului comun. În Mireasa tuturor, poetul Mihail Gălățanu forțează limitele ontologicului și patologicului. Scăpată printre degete fantezia sa debordantă dezvoltă atâtea cercuri și volute alegorice în aer, atâtea sensuri și nonsensuri, încât decriptarea textului devine imposibilă. Totul e logic și în același timp ilogic și gratuit în poezia lui Gălățanu. Alegoriile sale seamănă cu o avalanșă de baloane de săpun pe care obrajii unui copil bucălat le rostogolesc pe o arenă populată de hipopotami și alte animale exotice. Morbiditatea lor e de natură pur fantezistă. Încrâncenarea, rictusul sunt doar aparente. În spatele lor se ascunde jocul pur: „Ne destrăbălăm. Anca își clatină candela și scârțâie felinarul/ sinistru(…)/ având grijă să nu pufnească în râs“. Jocul de-a viața cu morții trebuie perceput, totuși, nu doar ca simplu joc, ci ca un fel de încercare disperată de a-i întoarce pe cei plecați înapoi în lumea reală, plină de pofte și grotesc.
În poemul său Triptic cu Anca, dar și în altele construite după aceeași tehnică, Mihail Gălățanu face o mutare pe cât de spectaculoasă, pe atât de riscantă. El îi împinge pe cei vii din lumea lor în lumea morților, fără a-i deposeda de nici una din valențele vitale. Personajele lui debordează de pofta de a încerca în cimitir toate plăcerile vieții, inclusiv pe cele erotice. Pentru a și le putea satisface, ei reînvie în subconștientul lor trupurile decedaților. Nu e de mirare, deci, că cimitirul închipuit de Mihail Gălățanu e unul vesel, gălăgios, plin de rockeri și de maneliști ce zdrăngănesc din chitare jucând țonțoroi deasupra criptelor. Parcurgând volumul, vrem nu vrem, gândul ne duce la Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov (mai ales la scenele descrise în Balul Satanei), dar și la romanul Cimitirul Buna-vestire al lui Tudor Arghezi.
Dacă la Arghezi lumea morților din cimitir se revarsă peste lumea de-afară, bulversând realitatea, la Mihail Gălățanu lumea celor vii invadează lumea morților spulberând pentru o clipă sau poate pentru totdeauna pacea lumii de apoi. „Pe buletinul de identitate sculptat din marmură frumos colorată al Ancăi scrie că (ea) are mereu 16 ani. Calendarul din perete arată invariabil 4 martie 77.“
În cimitirul lui Mihail Gălățanu lumea are un comportament straniu. Unii vin aici ca la ștrand sau la discotecă. Alții mai păstrează însă câte ceva din vechile moravuri. Sunt versuri care amintesc de anumite secvențe din thriller-ul lui Michael Jackson. Altele te duc cu gândul la D-ale carnavalului, dar și la Cristian Popescu sau la filmele lui Emir Kusturica. Tobele parcă au înnebunit să bată, alămurile sună întruna. Chitarele sunt izbite de grilaje, de scheletele ce înaintează pe alei. „Distracția serii e concursul de cârtițe./ Anca pariază pe două cârtițe care aleargă-n tandem…“ Nu lipsește nici corida cu guzgani, nici corul îngeresc de câini, nici cel de pisici, care, ținând lumânări aprinse în labe, intonează fragmente din Prokofiev. În acest decor burlesc, își face apariția și vântul, dând peste cap, „fără nici o jenă“, poalele rochiei Ancăi, lăsând să se întrevadă „extremitatea superioară a micului ei monument funerar“, râvnit, desigur, de rockerii adunați în cimitir. Cocoțat pe o cruce, un solist îi cere Atotputernicului să-l blagoslovească cu “un mormânt de păr negru“, umplut cu „țâțe roz“ și craci mai lungi decât o zi de post. Ca și personajele feminine ale lui Bulgakov din Maestrul și Margareta, Anca lui Mihail Gălățanu „nu are nimic pe dedesubt“, „chiar nimic“, nici măcar acel gol istoric prin care să se întrevadă patria pierdută, cântată de Gălățanu într-un alt poem.
Petrecerea de pomină din cimitirul autorului Miresei tuturor e de rău augur. După cum se întâmplă adeseori în viață, râsul nestăpânit aduce după el și plânsul. În acest sens, poemul Triptic cu Anca trebuie citit ca un preambul la drama pe care o va trăi poetul într-un viitor pe care-l presimte că se apropie. Descărcarea de energie și de umor lugubru din acest poem prevestește sfârșitul unei perioade vesele, impulsive din viața poetului: „E primăvară spre vară. E o aluzie la toamna care va fi./ Poți să dormi cu geamul deschis/ să pătrundă în camera ta/ refluxurile astrale,/ sufletele care vin să locuiască lângă alte suflete./ Care vin să trăiască împreună cu tine/ aventura de-a fi om,/ de-a alerga ca un bezmetic prin corpul fizic,/ cu capul gata să identifice pereții./ Primăvara a dat cu D.D.T. prin sufletul nostru,/ ca să ne apucăm de curățenia de Paști“. Poetul face trimitere la cea de-a Unsprezecea elegie, subintitulată și Intrarea în muncile de primăvară, a lui Nichita Stănescu, când potopită de o sevă nouă natura, inclusiv patria, regenerează. Natura lui Mihail Gălățanu se scălămbăie pozând „în păsărica goală“, dar nu regenerează. Nu regenerează nici patria. Ci dimpotrivă, degenerează.
Scris într-o perioadă în care era la modă poezia sexualistă, poemul Triptic cu Anca are o bătaie mai lungă. Aici poetul își exacerbează fantezia sa spumos-morbidă, pregătindu-se pentru lupta cu îngerul morții care se apropie de casa lui. Ceea ce e inevitabil să se întâmple, se întâmplă.“Sunt un om a cărui viață a fost împărțită, acum o lună și jumătate, în două părți: viața lui Mihail Gălățanu de dinaintea morții mamei lui și viața de după moartea mamei – afirmă poetul într-un interviu. Am avut sentimentul că, o dată cu moartea mamei, poarta prin care am fost zvârlit în lume s-a închis – și, de acum înainte, nu mai am decât o singură cale… Îmi îngrop morții mei personali. Și ei sunt singurul lucru cu adevărat personal, singurul lucru care îmi aparține. În rest, sunt sărac lipit pământului. În care i-am îngropat.“
Desigur, poetul exagerează. El nu e atât de sărac cum zice, odată ce are la îndemână cuvintele prin care să ajungă la esența adevărului realității lumii în care trăim, dar și a altora, paralele cu ea. El a fost înzestrat cu harul de a ne aduce în față lumea sa într-o formă expresivă. Uneori abuziv de expresivă. Să fie acesta singurul său păcat.
Harul este asemenea unui curcubeu, spune undeva Mihail Gălățanu. El conține toate culorile iluminării. Toate nuanțele, ce se schimbă în fiecare clipă. Încercând să găsească punctul de echilibru între diferitele elemente ale acestei lumi, Newton s-a oprit la șapte culori ale luminii. Poetul Mihail Gălățanu, pentru a ajunge la iluminare prin dezechilibru, a găsit o infinitate de nuanțe în pulsațiile curcubeului său lăuntric și le-a așternut, în grabă, pe hârtie, sub formă de poeme. „Eu scriu, în primul rând, pentru Dumnezeu, mărturisește poetul. Dumnezeu este primul meu lector. Dumnezeu mă citește primul. Se entuziasmează, este oripilat, se întristează. Oricum, Dumnezeu ne citește pe toți.“ Nu știu dacă Dumnezeu ne citește pe toți, dar oricum el ne cunoaște pe dinafară. În ce-l privește pe Mihail Gălățanu, tind să cred că sufletul său se confundă cu poezia pe care o scrie. Iar poezia lui Gălățanu e ca un vin tânăr, neoprit din fiert, care fumegă-n pahare. Dumnezeu îl degustă cu încetul, dojenindu-l cu blândețe pe poet din colțul paginii. Să-l degustăm și noi: sus paharele, și inimile. Ura! Ura! Ura!