Cu extraordinarul său spirit de observaţie şi o capacitate de esenţializare excluzînd orice idei preconcepute, Milan Kundera a dat unele definiţii şi exemplificări metaforice noţiunii globale de kitsch, ale cărui produse dulcege, insipide şi inepte se revarsă asupra noastră "zi de zi şi în proporţie de masă".
În esenţă, spune el, kitsch-ul exclude din cîmpul viziunii sale tot ce este inacceptabil în existenţa umană. Este neapărat necesar ca sentimentele suscitate de produsele kitsch să fie împărtăşite de un număr cît mai mare de oameni. De unde recursul la clişeu, ca fiind cel mai uşor de receptat. Kitsch-ul, arată Kundera, n-are ce face cu ineditul, cu individualul, cu nuanţele intermediare, cu tendinţa de diferenţiere. El are nevoie de adevăruri şi imagini simpliste, uşor de înţeles de marea masă, putînd provoca o secreţie lacrimală colectivă: imaginea fiicei ingrate care-şi batjocoreşte părinţii, a puştilor jucîndu-se zglobii pe peluza însorită, a patriei trădate de indivizi corupţi; tinerei femei impecabil coafate şi îmbrăcată în toaletă de gală, contemplîndu-şi cu ochii umezi şi cu un vag surîs încropit în colţul buzelor copila adormită ce n-are de unde să ştie că mămica va fi, după toate probabilităţile, răpusă de o boală nemiloasă; a aceleiaşi frumoase defilînd uşoară, senină, graţioasă (ca o regină detronată ce se desparte de supuşii ei credincioşi) în lumina albă a lumînărilor decorative, sub privirile înduioşate ale membrilor familiei (tot atîţia stîlpi vajnici ai dinastiei, transformaţi dintr-o dată în suflete mizericordioase), înainte de a-şi lua zborul spre staţia intermediară a unei posibile lumi de apoi. Există oare exemple mai caracteristice ale kitsch-ului decît cele din diversele novele şi seriale cu care sîntem îndopaţi de la "Dynasty" încoace? Ce deosebire de la cer la pămînt între sentimentalismul ieftin, sentimentalismul siropos pînă la îngreţoşare care stă la baza lor şi sentimentalitatea atît de umană, atît de sobră şi credibilă a unor filme de mare clasă datînd de decenii şi revăzute cu aceeaşi emoţie adolescentină pe micile noastre ecrane, precum Scurta întîlnire, în original, Brief Encounter sau Un bărbat şi o femeie - Un homme et une femme!?
În plan politic, imaginea senatorului american cu părul grizonat care aplică un pupic pe obrazul bucălat al unei fetiţe alese la întîmplare din mulţime sub declicul aparatelor de fotografiat ale reporterilor însoţindu-l pas cu pas în campania electorală este la fel de kitsch, îndrăznesc să spun, ca şi aceea a unui conducător comunist adresîndu-se la 1 Mai mulţimii de la tribuna ridicată în piaţa publică, pentru a rosti lozincile binecunoscute despre fericirea şi viitorul luminos al poporului. Expresii ca "barbaria comunistă", "valorile tradiţionale ale modului nostru de viaţă" şi alte şabloane se înscriu în vocabularul tipic al kitsch-ului american, consideră Kundera. Căci, adaugă el, kitsch-ul este idealul estetic al tuturor oamenilor politici de pretutindeni.
Ceea ce au reuşit însă regimurile comuniste, cîştigîndu-şi astfel nişte drepturi speciale în acest domeniu, de fapt recunoaşterea cuvenită oricărui novator al unui patent preexistent, a fost să absolutizeze kitsch-ul, să-l aducă pe culmi încă neatinse pînă la ele, materializate în aneantizarea vieţii private şi înlocuirea ei prin universul concentraţionar.
Formula kitsch-ului totalitar exclude per se orice manifestare de independenţă de gîndire, orice distanţă, orice îndoială, chiar sub formele benigne ale scepticismului şi ironiei. în mentalitatea kitsch-ului totalitar, omul care (îşi) pune întrebări este duşmanul nr. 1. Cuvintele (limba de lemn) ascund contrariul lor, urîtul şi tristeţea poartă masca frumuseţii şi bucuriei, zîmbetul şi cîntecul devin la fel de obligatorii ca şi certitudinile absolute.
Dacă ar fi să dau o definiţie kitsch-ului politic, aş spune că este vorba de orbirea reală, simulată sau impusă în faţa realităţii şi manipularea acesteia în aşa măsură încît să se excludă din sfera ei tot ce ar putea dăuna aparenţelor prefabricate după un tipar artificial. Pretenţia regimului ceauşist de a înfăţişa societatea românească de tip comunisto-fascist drept cea mai bună dintre lumile posibile, de a transforma culoarea roz-pastel, voia bună obligatorie şi imaginea neprihănită şi radioasă a poporului român în "marca fabricii" acestui regim, ce se caracteriza în realitate prin cenuşiu-închis şi negru - iată un exemplu clasic al kitsch-ului politic!
Este vorba deci de ficţionalizarea realităţii, prezentată drept contrariul ei, prin recursul la însemne pur exterioare, fără nici o legătură intrinsecă cu ea: lozincile imitînd consensul, potemkiniada rafturilor pline din magazine, în zile speciale dinainte stabilite, imitînd prosperitatea; decretele şi hotărîrile urzite peste noapte imitînd legalitatea; tinicheaua imitînd aurul, vorbele rostite sau scrise la "comanda socială" imitînd simţirea adevărată.
