Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Câte ceva despre altceva de G. Pienescu


Între istoricii şi criticii literari (pe de o parte) şi textologi (pe de altă parte) mocneşte de multă vreme o tensiune reciproc depreciativă şi totodată păgubitoare, cred, pentru cultura noastră. Explozii nu s-au produs, cel puţin până acum. Dar din când în când a mai răbufnit câte o supapă de siguranţă şi s-a mai auzit şi câte un ţignal de alarmă. Dar scurt şi fără consecinţe catastrofale, dintr-acelea care le plac redactorilordin presa mică, fie scripti, fie video. Dovadă că "sistemul" se află sub control - sub controlul sfintei indiferenţe generale româneşti.

Bineînţeles că, generalizând, exagerez, şi că, exagerând, induc impresia că nu am dreptate în ceea ce afirm ori vreau să afirm. Totuşi, exagerarea mea are o justificare reală, iar această justificare este presiunea din sâmburele de adevăr subiectiv, polemic, al celor pe care am tot vrut să le spun, dar până acum le-am tot tăcut, nu pentru că aş fi crezut că tăcerea-i de aur, ci pentru că mi s-a părut că spusele mele, şi acestea, s-ar înscrie tot sub surâsul ironic al proverbului antonpannesc "Aideţi să vorbim degeabă/ că tot n-avem altă treabă".

De bună seamă că istoricii şi criticii literari, beneficiind de creioane mai bine ascuţite (şi nu numai), deţin supremaţia în intensitatea, în acuitatea atacurilor şi în capacitatea de a sugera, ba chiar de a impune propria lor părere de adevăr. Din opiniile acestora citez numai două, ilustrative şi de autoritate certă. Prima îi aparţine lui E. Lovinescu. Ironia lui, indirectă la adresa textologiei, îl priveşte direct, scrijelitoare cu delicateţe, pe Şerban Cioculescu, cunoscut şi recunoscut, în 1937, când apare Istoria literaturii române moderne. 1900-1937, ca şi de-atunci încoace, pentru acribia lui de filolog, demonstrată întâi în editarea operei lui I. L. Caragiale, începută (1930) de Paul Zarifopol. Lui Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu îi oferea "spectacolul ciudat al unui spirit vioi, vindicativ, agresiv, căutând să-şi ascundă zelul partizan în tranşeele amănuntelor şi consideraţiilor de ordin bibliografic, istoric, documentar, comparând ediţii între ele, cercetând variante şi varietăţi, restabilind puncte şi virgule, discutând cu gravitate date minime, aducând obiecţii infinitezimale şi inutile, în ton doct şi peremptoriu; spectacolul vechilor pustnici ce voiau să-şi înfrângă tentaţiile trupului sub asprimea ciliciului"(opt. cit., ed. cit., p. 63; sublinierea îmi aparţine - G.P.).

Sub peniţa lui G. Călinescu, tonul depreciativ la adresa textologiei şi a textologilor devine, la un moment dat, ostentativ sfidător, cu o lesne descifrabilă intenţie ofensatoare. Momentul este însă unul din cele culminante ale suferinţelor sale fizice şi psihice din ultimii ani chinuiţi - ştiu ce spun! - ai vieţii lui. într-unul din rapoartele sale redactate în calitate de "coordonator" al colaboratorilor care se străduiau să elaboreze "Tratatul de istorie a literaturii române" - lucrare colectivă plănuită de fosta Academie, care, spre deosebire de forum, nu a mai fost să fie după voinţele mai-marilor vremii1 -, raport din 29 ianuarie 1962, G. Călinescu îşi manifesta indignarea faţă de observaţia lui Al. Piru, dintr-un capitol al "tratatului", că M. Kogălniceanu nu a publicat o ediţie "ştiinţifică" (adjectiv la modă pe vremea aceea) a cronicii lui Neculce, ci una "îndreptată, pe alocuri modernizată, alteori arhaizată în chip arbitrar", replicând iritat: "Kogălniceanu a făcut un serviciu imens istoricilor şi literaturii publicând cronicile; textolog nu-i putem pretinde să fi fost. Era prea mare pentru asemenea lucru." 2 Oricât de exagerată va fi putut să i se pară lui G. Călinescu opinia critică a lui Al. Piru privind valoarea filologică a cronicilor editate de M. Kogălniceanu, opinie întemeiată, ea nu justifica fraza reprodusă mai sus, de vreme ce "mărimea" politică şi culturală a unei personalităţi nu o absolva de obligaţia respectării rigorilor unei discipline, rigori pe care, de altfel, M. Kogălniceanu le-ar fi putut cunoaşte direct în timpul studiilor sale în Germania - a doua sa patrie -, unde rigorile filologice erau respectate cu stricteţe, "nemţeşte", în editarea clasicilor literaturii latine.

Replica poate părea cu atât mai surprinzătoare cu cât se ştie că G. Călinescu susţinuse, în Prefaţă la Istoria literaturii române (ed. cit.), necesitatea publicării unor "bune ediţii" de "opere complete" ale scriitorilor români, "pentru cercetători". Aceeaşi replică poate părea însă, totodată, cu atât mai nesurprinzătoare cu cât de asemenea se ştie - e adevărat, de mai puţini - că Al. Piru cita, pe drept cuvânt, ca opusă prin valoarea ei textologică letopiseţului publicat de Kogălniceanu, ediţia "ştiinţifică" a profesorului Iorgu Iordan, cu care G. Călinescu nu se afla, tocmai atunci, în relaţii prea cordiale, ci mai mult temperamentale, deci, în definitiv, tot cordiale, dar de alt tip de acord. Cu alte cuvinte, G. Călinescu nu a pierdut prilejul de a folosi drept catapultă afirmaţia lui Al. Piru, pentru a trage cu bronzul statuar al personalităţii lui Kogălniceanu în Iorgu Iordan. Deci iată încă un exemplu că circumstanţele din istorie au, pe lângă povestea lor textuală, şi câte o poveste subtextuală. Sau poate că mai multe poveşti subtextuale. De altfel, este greu să ne imaginăm că G. Călinescu, care robise, totuşi, ca textolog, pe manuscrisele eminesciene şi care se referise, în prefaţa la monografia Opera lui Mihai Eminescu, la împrejurările nefavorabile în care se află criticul român în comparaţie cu criticul francez, "care, având a da judecăţi asupra lui Moličre şi a lui Racine, are la îndemâna sa un material cules şi analizat de alţii în propoziţii critice", va fi fost potrivnic sau chiar atât de potrivnic textologiei pe cât i se părea că ar fi vrut să fie. Dar totodată putem admite că, necunoscând sensul complex al termenului, considera această disciplină, aşa cum sugerase cândva, un fel de critică tehnică de amănunt şi de cercetare. Este, însă, iarăşi adevărat că de nicăieri din comentariile sale nu reiese cu claritate ce înţelegea el prin cuvintele "bune ediţii" de "opere complete", "pentru cercetători", şi că ediţiile de opere ale scriitorilor români menţionate cam la grămadă în capitolul Bibliografie din Istoria literaturii române ( ed. cit.), nu reprezintă, toate, valori textologice, chiar şi atunci când au apărut în colecţii girate de savanţi precum Nicolae Cartojan.

Citarea ediţiilor cu toptanul, fără discernământ critic filologic şi istorico-literar, discreditarea "buchiselii" lingvistice comparate, absolut necesare, precum şi a minuţioaselor cercetări bibliografice preliminare, fără de care nu pot fi realizate ediţii corecte, de încredere, precum şi tăcerea savant îmbufnată a majorităţii lingviştilor, cărora s-ar părea că nu le prea plac dialogurile polemice, au înlesnit şi înlesnesc pătrunderea în textologie a impostorilor, a şarlatanilor, a plagiatorilor - căci există şi în textologie plagiatori -, şi a tot soiul de furi şi de tâlhari pseudo-culturali. Vinovaţi de prezenţa lor din ce în ce mai numeroasă şi mai neobrăzată sunt, de bună seamă, pe lângă cei deja menţionaţi, directorii ne-şcoliţi cum se cuvine ai editurilor, unii conducători de instituţii culturale, şi ei tot atât de nepricepuţi, ca şi directorii de edituri, în istoria limbii literare româneşti, şi înşişi cărţarii, adică îngrijitorii de ediţii cu bună pregătire profesională, dar care nu-şi exprimă în prefeţele lor, alături de "normele de transcriere" a textelor pregătite pentru tipar, ori în presa literară, cu acuitate, şi observaţiile critice despre valoarea sau nonvaloarea ediţiilor anterioare ale textelor a căror corectitudine filologică tocmai o supraveghează, precum şi a celorlalte reeditări contemporane, considerate, fără să şi fie, actuale. Şi, în sfârşit, o mare parte din vina pentru pătrunderea, instalarea într-o sinecură ifosată ştiinţific, uneori plină de ţâfne din te miri ce a acestor neisprăviţi nu numai într-ale textologiei, le revine cronicarilor de ediţii. De cele mai multe ori binevoitori fără de voie faţă de retipăririle unor anteretipăriri necunoscute, aceşti cronicari îşi satisfac exigenţele dând câteva târcoale culturale ultimelor reeditări ale vechilor reeditări, cu subtilitate ori făr� de - după condeiul şi capacităţile enciclopedice ale fiecăruia -, dar fără nici măcar o singură aluzie la valoarea ori nonvaloarea textologică a paginilor comentate sau la priceperea ori nepriceperea profesională a îngrijitorilor de ediţii. Din cauzele acestei indiferenţe, caracteristice majorităţii cronicarilor, menţionez, deocamdată, doar câteva: opiniile identice sau similare celei a lui E. Lovinescu, citată mai sus; insuficienta cunoaştere a istoriei limbii române scrise, adică literare, sau poate chiar necunoaşterea acestei istorii, de unde imposibilitatea de a sesiza prompt, la o simplă lectură, autenticitatea ori neautenticitatea unui text "clasic", ce poate fi falsificat prin greşeli de tipar, interpretări eronate ale grafiilor specifice ori nespecifice unui autor, deci ale stilisticii lui fonetice şi chiar ale foneticii lui sintactice, prin interpolări involuntare, accidentale sau dimpotrivă, deliberate, prin coruptčle, lacune etc.; opinia unora, evident eronată, că istoricii şi criticii literari nu au nevoie, pentru a emite judecăţi de valoare despre scriitori, de ediţii de opere complete, "savante", cu variante şi note redactate după normele criticii de texte; de asemenea - ca să simplific -, refuzul cronicarilor de a se angaja în verificarea, fie şi numai parţială, prin sondaj, a travaliului efectuat de îngrijitorul de ediţie, verificare întotdeauna complicată, fastidioasă, în comparaţie cu excursul întotdeauna plăcut pentru că nu este constrâns de rigori "ştiinţifice", în jurul unor impresii de lectură şi unor confluenţe de idei.

Ceterum censeo...

Ediţiile de opere complete ale scriitorilor noştri "clasici", cu variante şi note de istorie literară elaborate cu respectarea riguroasă a complexelor exigenţe specifice textologiei moderne sunt absolut necesare culturii noastre, acum şi până nu va fi prea târziu, pentru că patria noastră este şi va trebui să rămână limba română. După cum este necesară, tot acum, formarea unei noi generaţii de cărţari, adică de editori profesionişti, precum şi demascarea fără cruţare şi eliminarea tuturor impostorilor pătrunşi prin diverse tertipuri arivistice în acest domeniu de activitate, totuşi intelectuală, adică nepotrivit cu capacităţile lor de şarlatani şi de şparlitori.



__________
1 Probabil că şi datorită opoziţiilor lui G. Călinescu, adversar, după cum mărturisise în prefaţa la Istoria literaturii române (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, pp. 6-7 al unor asemenea lucrări colective: "Istoria literară nu se poate face decât de un singur autor cu vocaţie. Ea e operă de disciplină accidental, la temelie rămâne operă de creaţie critică."
2 Apud G. Călinescu, Scrisori şi documente, Ediţie îngrijită, note şi indici de Nicolae Scurtu. Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 249

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara