Cu prilejul unor cercetări
de arhivă1 am descoperit
câteva manuscrise voiculesciene
necunoscute
sau prea puţin ştiute,
poezii elaborate de autor
în anumite împrejurări
şi oferite/dedicate unor prieteni.
Majoritatea provin din perioada
de „tăcere” nevoită a poetului, iar
dintre cele care au apărut târziu
(postum), nu puţine conţin greşeli.
Cauze? Poate intervenţii ale
editorilor/redactorilor de carte, impuse
de vremuri; poate graba termenelor
fixe de predare a „materialului”; poate
neglijenţa şi – regretabil – chiar
nepriceperea unora. Riscul pe termen
lung cred că ar fi acela ca antologiile
care ar mai apărea să se tipărească
preluându-se versurile alterate de
erori. În cele câteva exemple care
urmează am făcut desigur deosebirea
între „variantele” pe care V.Voiculescu
însuşi le producea poemelor sale şi
intervenţiile – nu ştiu cât de legitime
– sau neatenţia unor îngrijitori de
ediţii.
În Antologia de poezie mistică (În
grădina Ghetsemani), ediţie îngrijită
şi prefaţată de un excepţional eseu
introductiv semnat de dna Roxana
Sorescu („Prin poarta Poeziei”), carte
asumată de Editura Art (Bucureşti,
2009)2, poezia Sad nou apare ca nedatată.
Am găsit originalul în Arhive. Şi iată
precizarea: luni [8 noiembrie], Sf.
Arhangeli, 1954. Dată ce corespunde
perfect calendarului acelui an. Poezia e
scrisă cu creionul, dintr-o „singură
răsuflare”, fără îndreptări sau ştersături,
în josul unui petic de hârtie ce dă impresia
a fi fost o listă aide memoire de banale
cumpărături (notaţii care, după aspectul
grafiei, nu ar aparţine autorului: carne,10
ouă, unt... şi preţul acestor produse !)
1. Primul vers e reprodus modificat
faţă de manuscris (mss.): „E toi de
toamnă, iată... noi tot chirciţi,
nemáturi..”./; ediţia Sorescu (ed.S.):
„E toi de toamnă, iată... noi toţi,
chirciţi, nemáturi,”/
2. Al doilea vers (mss.): „Dureri
ne pasc deşertul şi patimi de pustie...”/,
suferă de asemenea o „intervenţie”,
care ni se pare a modifica sensul
vocabulei dorite de autor : „Dureri
ne pasc deşertul şi turme de pustie”/
(ed.S.)
3. Al treilea vers. Originalul (mss.):
„Cum poţi cu lut nerodnic iubirile
să saturi ?”/ În ed.S.: „Cum poţi cu
lut netrebnic iubirile să saturi ? E clar
că lutul putea fi mai degrabă nerodnic.
4. În sfârşit, al patrulea vers din
prima strofă suferă de asemenea o
transformare, o intervenţie, poate,
a editorului sau o preluare necontrolată
a vreunei surse folosite în scopul
reproducerii poeziei (mss): „Doar ura
roade ghimpii în apriga-i gingie.”/.
Faţă de ed.S. : /Doar ura roade ghimpii
cu apriga-i gingie.”/
În cea de a doua strofă (şi utltima)
sunt doar aduceri la zi ale ortografiei,
o punctuaţie, eventual, admisibilă :
„Misterioase inime ce nu sânt
numai carne/ În care să’nflorească,
cu rod de har, Christos.”/(mss);
„Misterioase inimi ce nu sînt numai
carne/ În care să-nflorească, cu rod
de har, Christos.”/ (ed. Sorescu)
Poezia Iarba fiarelor e compusă
în aceeaşi zi cu precedenta, data
specificată în ed.S. fiind identică celei
din manuscris : Luni, 8 nov. (noiembrie)
1954, Sf. (Sfiinţii ) Arhangheli Mihail
şi Gavril, Bucureşti.
Dacă în Antologia de poezie mistică
(„În grădina Ghetsemani”) există de
cele mai multe ori identitate între
voinţa poetului (manuscris) şi editor,
în puzderia de lucrări – plachet de
versuri, cărţi, reviste apărute după
1989, ca şi în spaţiul virtual, „variantele”
abundă. Astfel în site-ul http://www.
resursecrestine.ro/poezii, folosit în
continuare ca exemplu, antologatorii
îşi îngăduie să schimbe chiar şi titlul
poeziei . Reproducem „varianta”
publicată de aceştia, subliniind cu
italice cuvintele/ sintagmele diferite
faţă de original :
Temniţa*
Am fost temnicerul inimii mele,
Demult i-am pus la uşă lacăte grele,
Am rătăcit cheia, nimic nu mai iese,
Doar mucede pânze păianjenul ţese...
Cin’ mi-o va deschide din aspra-i
rugină?
O, vino Isuse, deasupra-mi te-nclină
Şi numai un deget pe ea să îţi pui,
Tu, iarbă a fiarelor... ce toate descui...
(* din albumul „Gânduri Albe”,
postată la 17/12/2007)
1. V. Voiculescu nu şi-a intitulat
poezia : „Temniţa”, ci Iarba Fiarelor;
nu a scris: „Am rătăcit cheia”, ci
Am prăpădit cheia şi nici „Doarmucede
pânze păianjenul ţese”, ci „Doar mucede
pânze paingu’n ea ţese”; s-a întrebat:
Cin’ mi-o va deschide din aspra rugină;
şi nu a redactat: „Şi numai un deget
pe ea să îţi pui”, ci... un singur
deget peste ea să-Ţi pui; iar în versul
final al ultimei strofe scrie cu majuscule
şi fără puncte de suspensie – Tu Iarbă
a Fiarelor ce toate descui.
2. Resursecreştine se autodefineşte
ca fiind „un concept pornit la iniţiativa
câtorva tineri dornici sa pună la
dispoziţia fiecăruia o gama variata
de resurse exclusiv creştine, organizate
într-o bază de date cuprinzatoare,
care să constituie ajutor şi hrană
pentru (lucrători) creştini, indiferent
de denominaţiune (sic), dar şi o
fereastră spre lume, lucrând impreună
la „avansarea Împărăţiei lui Dumnezeu.”
Intenţie probabil lăudabilă dar care
nu ar trebui să se materializeze prin
masacrarea operei literare a lui V.
Voiculescu.
Citata artropodă dă de furcă şi
altora. De exemplu, în studiul „Vasile
(sic) Voiculescu –poetul Isihast”3
autorul copiază „păianjenul ţese”
(faţă de Doar mucede pânze paingu’n
ea ţese ) şi oscilează în a scrie cu
majusculă sau nu pronumele cu
referire la Iisus („Vino, Iisuse, deasuprami
te-nclină/ Şi-un singur deget peste
ea să-Ţi pui/”).
*
Pe verso-ul unei invitaţii de a
asista la şezătoarea clasei a II-a a
Şcolii elementare de băieţi nr. 14 din
str. 13 Septembrie nr. 41 (Bucureşti),
V. Voiculescu scrie cap-coadă – fără
nicio intervenţie ori modificări de
text poezia Fluerul, datată 31 martie
1954 (manuscris reprodus alăturat,
care este preluat şi de dna Roxana
Sorescu în Antologia de poezie mistică
În grădina Ghetsemani). „Descoperirea”
noastră arhivistică poate fi aceea
că V. Voiculescu oferă această creaţie
a sa, o bijuterie a liricii româneşti,
ce se va publica (şi aceasta postum):
„Domnului Apostol în schimbul muzicii
şi ... vinului...” În general, se ştie:
Apostol Apostolide (1892-1965) era
un chelner – mare meloman – care
deţinea în epocă una dintre cele mai
bogate colecţii de discuri (desigur,
de vinilin) din Capitală. Dar şi picturi
valoroase aparţinând lui Petraşcu ori
Pallady. Fiind o gazdă primitoare,
locuinţa îi era frecventată de numeroşi
intelectuali din acele timpuri întunecate,
unul dintre participanţi fiind adesea
doctorul şi poetul V. Voiculescu.
Bazându-se pe discreţia şi acceptul
lui Apostolide, o copie/ variantă a
volumului Ultimele sonete închipuite
ale lui Shakespeare în traducere
imaginară de V. Voiculescu a fost
ascunsă de poet în casa lui Apostolide.
Apostolide, spre onoarea sa, şi-a luat
acest risc.
În Arhive, am putut citi originalul
poemului Altitudine scris cu grafia
elegantă şi clară a poetului, atunci
în vârstă de 55 de ani neîmpliniţi, în
prima zi de Paşte, 3 aprilie, a anului
1939. „Altitudine” face parte din
textele facsimilate după lucrarea
„Poezii”, apărută la Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă (Bucureşti,
1944). Ed. „Semne” este cea care se
însărcinează cu această reproducere,
nemenţionându-se însă numele unui
editor/ redactor de carte cu rol de
îngrijitor al volumului (405 p.) sau
cel al unui corector . Ambele îndeletnicirii,
aproape dispărute în anii postdecembrişti.
De aceea, greşelile ediţiei princeps
sunt preluate şi difuzate ca atare în
colecţia „Ediţii Definitive” 4.
Manuscrisul : „Plutesc în noi dureri
neatârnate/ De nici un dor, de nici
o altă rană, / Trec la zenit uri
desrădăcinate,/ Înalte chinuri fără
de prihană.../” Ediţia aşa-zis definitivă,
cea facsimilată : „Plutesc în nori dureri
neatârnate etc., etc. În rest, intervenţiile
ţin de punctuaţie. (Mai sus originalul.)
În alte reproduceri din spaţiul
virtual, versurile 1-3 din poezia mai
sus citată arată astfel: „Plutesc în noi
dureri neatârnate/ De nici un dor, de
nici o altă rană, / Trec la zenituri
desrădăcinate, / Înalte chinuri fără
de prihană.../
A fost o surpriză şi o mare bucurie
a generaţiei încă tânără în trecutul
deceniu şapte când, la Editura pentru
Literatură, apărea placheta intitulată
Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară
de V. Voiculescu (1964)5, beneficiind
de prefaţa deopotrivă discretă a lui
Perpessicius (numele său neînscris
pe pagina interioară de titlu) dar şi
„diplomatică ” (trimiteri la poeţii
clasici „acceptaţi” cum şi la academicienii
Mihail Sadoveanu „ilustrul psalmist
al prozei noastre lirice” ori la Victor
Eftimiu – care tocmai încheiase cele
o mie de sonete ale sale). Cartea cu
„traducerile” lui V. Voiculescu, o
revelaţie pentru junii de-atunci,
s-a vândut pe „sub mână” dar ce
satisfacţie pentru cititorul care o
dobândea! La doi ani distanţă (1966),
în colecţia pe care încă o mângâiem
cu privirea – „Cele mai frumoase
poezii” (Editura Tineretului) – apărea
o antologie voiculesciană de Al. Piru6
însoţită de un Cuvânt înainte al
discipolului lui G.Călinescu. Păcat de
portretul poetului schiţat de Marcela
Cordescu, faţă de zgârcenia şi lipsa
de „inspiraţie” a antologatorului! O
selecţie din anii de până în 1940,
dar şi a 11 sonete şi cinci poezii
„inedite” (ca şi cum numai acestea
ar fi avut un astfel de statut timp de
un sfert de secol!) Criticul – inclus
de N. Manolescu în a sa „Istorie
critică...” la cap. enumerativ „Autori
de dicţionar” – îl consideră pe
V.Voiculescu „un promotor al
tradiţionalismului, valabil în măsura
în care nu este retrograd sau obscurantist,
exaltator al primitivităţii şi al sângelui”.
Ba mai descoperă că „aparatul metaforic
al poetului e cam uzat” şi că „Voiculescu
nu izbuteşte să dea un sens interior
mai adânc versurilor sale, adesea
reduse la o simplă ilustraţie de uz
didactic (...)” Culegerea are acum
editor dar şi un redactor de carte.
Ceea ce nu scuteşte produsul muncii
lor de erori (eufemistic, vorbind ), în
chiar cele câteva sonete – parcă
ciugulite cu penseta zeţarului de
altădată – şi tipărite. Astfel, primele
patru versuri ale celebrului sonet
CLXXIV se încheie... nedumeritor:
„Îmi spui zaraf? Schimb versuri
pe-o dragoste de aur?/ Pentru-ai
iubirii tale ducaţi îţi dau sonete?/
Viclean, îţi iau elanul şi dorul amanete,/
Cu cometă închise-n avarul meu
tezaur?” Corect: „Viclean, îţi iau
aleanul şi dorul amanete,/ Cu camătă
închise-n avarul meu tezaur? (...)”
Sonetul CCXVII ( datat greşit : 22
iulie 1965 – V. Voiculescu trecuse în
eternitate în noaptea de 25/26 aprilie
1963), care începe cu versul „Iubirea
este geniu : cum poţi s-o pui în frâu,”/
(...) are următorul aiuritor final în
„antologia Piru” :
„Sub tine-mi pun cerbicea, chiar
de mi-ai fi pieirea,/Dar inima ta mîndră
ce dulce eşafod!/ Cu-naltele abateri,
semeaţă energie,/ Croim albastre
zboruri peste-un noroi bătrîn? Şi mi-e
datoare viaţa că-i dăm o poezie/ De
care o s-asculte, cîndva, ca de-un
stăpîn:/ Noi doi lăsa-vom lumii un
duh ce nu se schimbă,/ Căci noi şi
veşnicia vorbim aceeaşi limbă.” Corect:
„Dar inima ta mîndră ce dulce eşafod!/
Cu-naltele abateri, semeaţa erezie,/
Croim albastre zboruri peste-un noroi
bătrîn / Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm
o poezie/(...)”
La Editura Minerva, 15 ani mai
târziu, apăreau „Ultimele sonete...”,
dar şi „alte poezii”, în selecţia, postfaţa
(un studiu amplu) şi bibliografia
criticului timişorean Cornel Ungureanu7.
Aberaţiile semnalate mai înainte sunt
înlăturate – într-o notă arătându-se
că textele din volum se reproduc din
ediţia „Poezii” a autorului şi că ele
au fost stabilite de comun acord de
I. Voiculescu (fiul poetului) şi V. Iova,
vol. I-II, din 1968. În „Argument”,
opiniile critice ale lui Al. Piru sunt
contrazise de noul îngrijitor al ediţiei.
Astfel, Voiculescu sugerează imaginea
unui mare poet, a unui scriitor important
al literaturii române moderne şi, în
niciun caz versurile sale nu sunt
„prăfuite” şi „vetuste”... Cât priveşte
alte poezii selectate, ele sunt din anii
1933, 1937, 1939 dar se publică şi
un număr de postume (1968). Totuşi
nici aici inadvertenţele nu lipsesc.
De exemplu, în Dedicaţie (17
noiembrie 1957) se strecoară o penibilă
greşeală, iar aceasta chiar în primul
vers: „O carte, scrie-n Buch der Lieber
Heine, /E un sicriu tăiat din lespezi
reci”/. De fapt e vorba de (Das) Buch
der Lieder (Cântarea cântecelor).
Cred că editorul/ redactorul de
carte/îngrijitorul de ediţie n-ar trebui
sa se întindă mai mult decât îi este
plapuma... El ar trebui să fie un
partener fidel al autorului acum, chiar
mai mult ca în trecut, când „colaborarea”
între cei doi era tutelată de cenzură...
Mihail Mihailide
Surse:
1 Arhivele Naţionale ale României (ANR),
Arhive personale şi familiale, Col. Scriitori,
Dosarele nr.1 şi nr.2. – „Voiculescu Vasile”
2 V. Voiculescu, În grădina Ghetsemani
– Antologie de poezie mistică, Ediţie
îngrijită de Roxana Sorescu, un portret
al poetului V. Voiculescu, acuarelă pe
hârtie, din 1927, de Maria Pillat-Brateş.
Prefaţă/ Studiu introductiv, „Prin poarta
poeziei”, tabel cronologic, de Roxana
Sorescu, Ed. Art, Bucureşti, 2009
3 Constantin Miu, Vasile Voiculescu –
poet isihast,Ed. Florile Dalbe, Bucureşti,
1997
4 V. Voiculescu, Poezii, Ediţii definitive
– Scriitori Români Contemporani, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, reproducere
în facsimil a lucrării „Poezii” apărută
în 1944 în această formă la Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, Ed.
Semne , Bucureşti, 2006
5 Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară
de V. Voiculescu, , prefaţă Perpessicius
„Sonetele unei iubiri”, Editura pentru
Literatură, 1964
6 V. Voiculescu, Poezii, Antologie şi cuvânt
înainte de Al. Piru, Ed. Tineretului, 1966
7 V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite
ale lui Shakespeare în traducere imaginară
şi alte poezii, selecţie, postfaţă şi bibliografie
de Cornel Ungureanu, Ed. Minerva, 1981
(Pentru varii confruntări de text: V.
Voiculescu, Ultimele sonete ale lui
Shakespeare în traducere imaginară,
prefaţă, cronologie , studiul „Eros şi magie
în spirit neorenascentist”, de Roxana
Sorescu; la finele vol., diferite referinţe
critice , Ed. Jurnalul naţional, Bucureşti,
2010. )
