Într-o vreme a crizei cărţii,
sau, mă rog, a crizei de
lectură (reală sau inventată?,
aş zice „fantazată”, adică
prinsă în tot felul de
opinii/scenarii explozive),
cartea îşi face loc într-un
spaţiu dintre cele mai
neaşteptate: penitenciarul.
Dacă librăriile sau bibliotecile
nu pot trimite spre cititori cum
şi cîte cărţi ar dori, dacă şcolile
nu-i mai pot face pe elevi să
citească, atunci vin puşcăriile
şi rezolvă problema. Îi îndrumă
pe deţinuţi pe calea lecturii?
Nici vorbă? La ce le-ar folosi
deţinuţilor o asemenea îndeletnicire?
I-ar face mai buni?
Deţinuţii înşişi invocă dreptul la
carte. Din proprie iniţiativă, cum
s-ar zice. Cer privilegii legate de scris.
O armată de parlamentari, avocaţi,
magistraţi, procurori nu, deoarece ei
pun piedici tendinţelor de acest gen,
plutonieri de toate gradele se adună
în jurul penalilor şi le netezesc „drumul
spre libertate” cu ajutorul cărţii.
N-ai carte, n-ai libertate! Acesta
ar putea fi sloganul hoţilor de drumul
mare (drumul ţării!) cînd ies din
detenţie dînd cu tifla celor „neinspiraţi”
rămaşi după gratii. Dar nu-i vorba
de „carte” în sensul studiului, al
învăţării, al iluminării prin lectură.
N-au nevoie de şcoală, de şcoala
dobîndită prin carte. Ei au altă „şcoală”,
certificată de dosarele penale. Se
apucă de scris. Şi ard etapele scrisului,
aşa cum ard limitele morale atunci
cînd îşi înfundă mîinile în banul public.
Scrisul (de cărţi) presupune studiu,
cercetare, lectură. Toate acestea îţi
întemeiază un cod al scrisului, îţi
dezvoltă sau valorifică o genă a
scrisului. Puşcăriaşii care ies din
închisoare prin „scrierea de cărţi” nu
le au cu astea. Ei, cînd le vine „inspiraţia”
de a se elibera cu ajutorul cărţilor,
trec de la idee la editură. Cine ştie
cine le susţine un asemenea salt peste
norme. Ar fi multe de cercetat şi
de zis. Puşcăriaşii cu cărţi „scriu”
fără să scrie. E treaba lor cum o
fac. E treaba juriştilor – era să zic
juraţilor – să respecte legea. Iar „legea”
îi pune în libertate. Şi ei scriu,
împlinindu-şi speranţele. (Faptul că
legea e blocată momentan nu elimină
tema.) Editează cărţi şi fac şi zarvă.
Scapă de puşcărie, după care tac
într-ale scrisului...
Da, asta fac: abia scapă din puşcărie
şi nu mai scriu. Deşi ar fi firesc ca, odată
ajunşi acasă, într-un birou somptuos
(banii furaţi le-ar permite să-şi amenajeze
atelierul de creaţie ca un cabinet de
dentist), ar trebui s-o dea pe scris şi
mai tare. Aş! Nu face. Scrisul nu le mai
aduce nici un folos. Şi apoi e greu. E
ca o pedeapsă, de care ei au scăpat.
Grea pedeapsă mai e şi scrisul. Scriitorii
o ştiu. Scrisul e recluziune, stat la masa
de scris, în camera inundată de cărţi.
Scrisul este temniţă – la propriu şi la
figurat. La propriu – pentru deţinut.
La figurat – pentru scriitor. Pentru
scriitor este descătuşare, la figurat,
pentru deţinut – descătuşare la propriu.
Pentru acesta scrisul e parfum de
temniţă, aer de libertate. Sunt două
moduri diferite de a privi lucrurile, dar
în receptarea publică sînt foarte
amestecate, chiar suprapuse. Deţinutul
profită de privirea lui realistă şi,
folosindu-se de carte – la propriu –
scapă de temniţă. Scriitorii nu vor avea
niciodată acest comportament desacralizat.
Să sperăm că spre binele lor.
Scrisul se dovedeşte astfel bun la
toate. Inspiră în o mie de feluri.
Dar tema se învîrte acum în zona
penalului. Şi, în această zonă,
inventivitatea este neţărmurită. Inşi
de cea mai joasă speţă (şi ce poate fi
mai josnic decît un ins care îşi fură
poporul?) se inventează ca autori.
Cartea se scrie aproape din senin,
apare în viaţa „personajelor” ca un
fel de deus ex machina, rezolvînd o
situaţie bătută în cuie de magistraţi.
E o impostură derulată cu seninătate.
Cu seninătatea otrăvită a impostorului,
escrocului, şarlatanului, potlogarului,
coţcarului. Impostura se vede, dar
legea nu face sau nu poate să facă
nimic în faţa ei. Nici scriitorii. Deşi
şi ei ar avea ceva de spus aici.
Puşcăriaşii îşi adună rodul inspiraţiei
de după gratii într-un obiect format
din foi tipărite. Acest obiect este
numit generic carte. În consecinţă,
cei care au transpirat în biblioteca
închisorii pentru asemenea obiecte
se numesc scriitori. Mass-media îi...
mediatizează sub o asemenea identitate.
Puşcăriaşii din închisori, scriind cărţi,
devin „scriitori”. Aşa sînt percepuţi
de mentalul colectiv. Chiar dacă ei
nu-şi povestesc viaţa/experienţa din
închisoare, cum a făcut, de exemplu,
Henri Charrière în celebrul său roman
autobiografic Papillon. Ne-am fi
aşteptat să-i vedem (să-i citim?) pe
puşcăriaşii noştri descriind metode
şi fapte privind furtul banului public,
ce afaceri mai fac după gratii, ce
lovituri mai pun la cale după ce-şi
recapătă libertatea fără să-şi schimbe
năravul. Nu putem crede că se pocăiesc
prin „scrierea”, efectiv publicarea,
unor cărţi precum cele semnate de
ei în recluziune. Dar ei nu-şi povestesc
viaţa, ci scriu cărţi ştiinţifice. Aici
intervine şarlatania care afectează
condiţia scrisului autentic.
În discursul public apar frecvent
enunţuri de genul „pedepse reduse
pentru scriitorii din închisori”. Dar,
dacă am înţeles bine, reducerea
pedepsei în funcţie de munca prestată
în puşcărie – v. scrierea de „cărţi”
– se face, potrivit Legii nr. 254/2013,
pentru „lucrări ştiinţifice publicate
sau invenţii şi inovaţii brevetate”.
Nu se face referire la genul de cărţi
realizate printr-o îndeletnicire
scriitoricească, rezultat al fanteziei
scriitoriceşti, deşi şi asemenea „lucruri”
ar fi putut fi luate în considerare,
în cazul că ar fi fost scrise în închisoare.
Ba, mai mult, asemenea cărţi ar fi
putut părea mult mai fireşti ca idee
şi ca îndeletnicire. Fantezia n-ar avea
nevoie de biblioteci bine organizate
şi dotate ştiinţific, aşa cum te-ai
aştepta şi cum penitenciarele n-au
cum să ofere. Textul legii este însă
clar, face trimitere la lucrări ştiinţifice
şi la autori de lucrări ştiinţifice, autori
care ar putea fi – în viaţa din libertate
– academicieni, profesori universitari,
cercetători, laboranţi, ingineri,
tehnicieni, inventatori şi nu mai ştiu
ce. Numai scriitori nu.
Şi atunci de unde legătura între
carte, scris şi scriitor? Ignoranţă, reaintenţ
ie, scenarii derutante? Toate şi
mai multe. De ce să vorbim de scriitori
şi nu de oameni de ştiinţă din închisori?
Ar suna prea ruşinos? Nu scriitorii
fac referate (poate lucrări în sine) care
certifică o asemenea preocupare. Nu
scriitorii, ci o seamă de ... „specialişti”.
Susţinuţi de o întreagă lume, care
devine ocultă în cele din urmă. Iar
dacă spun asemenea lucruri, nu
înseamnă că vreau să descriu o ceartă
dintre scriitori şi, să zicem, oameni
de ştiinţă. Nici vorbă. Numai că scriitorii
au fost amestecaţi în această afacere
fără voia lor.
În aparenţă o situaţie banală,
exotică într-un fel, folosirea în toată
această poveste a unor termeni precum
scris (şi nu, poate, „elaborare”), carte
sau scriitor, termeni desacralizaţi
acum în mod grotesc, folosirea
deci a acestor termeni înseamnă cea
mai mare terfelire a imaginii cărţii,
a actului scrisului, a scriitorului ca
atare. Ar mai fi de înţeles, poate chiar
într-adevăr benefic, dacă toată povestea
aceasta a reducerii pedepsei puşcăriaşilor
ar fi legată de lectură. Dovedeşti că
citeşti o carte, o carte... serioasă, şi
ţi se mai taie două-trei zile din pedeapsă.
Ar fi o soluţie adecvată ţelurilor
educării celor de după gratii. Se pare
că, de exemplu, în Brazilia există aşa
ceva. Însă, în situaţiile de la noi, cum
poţi să-i spui unui impostor, care
se caţără într-o funcţie publică urmărind
să fure banul public, cum să-i spui
acestuia – agramat, incult, hoţ-şpăgar
– că „scrie”, că scrie o „carte” şi că
este „scriitor”? Realitatea scrisului
îşi pierde orice măsură, este aruncată
într-o cruntă alienare.
Scrisul devine astfel – în ochii
lumii – un act derizoriu. Dincolo de
crizele proprii prin care trece continuu.
Scriitorii nu iau act de această situaţie
gravă. Nu iau atitudine împotriva ei.
O privesc poate amuzaţi. Poate cu
o anumită superioritate. O superioritate
naivă, vinovată. Ba, mai mult, în
vremea asta iscă – unii – certuri pe
tema privilegiilor scriitoriceşti, aruncînd
şi mai mult în derizoriu imaginea
breslei şi a scrisului.
