Un posibil best-seller
Cunoscuta poetă Nora Iuga a publicat recent un roman, Sexagenara şi tânărul, care trezeşte interesul de la început, prin subiect. Este vorba de iubirea unei femei de şaizeci de ani pentru un bărbat de treizeci şi cinci.
Despre aşa ceva nu s-a mai scris, cel puţin la noi. în romanele lui Petru Dumitriu şi G.Călinescu apar, fugitiv, câteva figuri de doamne vârstnice care au amanţi tineri, însă secvenţele respective ţin de satira de moravuri şi sunt lipsite de profunzime.
Ar putea fi considerat un precedent romanul Adela al lui Garabet Ibrăileanu. Acolo situaţia se prezintă exact invers - bărbatul este vârstnic şi femeia tânără -, dar pot fi sesizate şi unele similitudini: 1. Partenerul în vârstă este cel care povesteşte şi analizează ce simte, în timp ce fiinţa adorată de el tace enigmatic, în raport cu cititorii. 2. Diferenţa de vârstă este considerată de personajul-narator o prăpastie de netrecut. 3. îndrăgostitul vârstnic (în care îl recunoaştem pe autorul cărţii) este o persoană cultivată, capabilă să se explice.
Romanele totuşi nu seamănă între ele, nici la nivelul construcţiei epice şi nici la acela al frazei. Diferă însăşi emoţia esenţială din paginile lor, la criticul literar ieşean de la începutul secolului predominând melancolia senină, iar la germanista din Bucureştiul zilelor noastre - disperarea, dizolvată în cele din urmă în oboseală.
Subiectul ales de Nora Iuga ne provoacă, dându-ne sentimentul încălcării unui tabu (ca subiectul romanului Lolita al lui Nabokov), şi trezeşte în noi acea indiscreţie insaţiabilă pe care ne străduim să o ascundem în viaţa de zi cu zi. Curiozitatea ne este întreţinută pe parcursul lecturii de senzaţionala sinceritate a autoarei, care lasă deoparte orice ipocrizie pentru a-şi relata experienţa. în roman nu apare, bineînţeles, Nora Iuga însăşi, ci o proiecţie a ei, Anna, dar în timpul lecturii ne abatem de la regula jocului şi o identificăm în eroină pe scriiitoare.
Există prejudecata că un om cultivat nu poate fi sincer, întrucât cultura artificializează. Nimic mai departe de adevăr. în realitate ignorantul se dovedeşte incapabil de sinceritate, din cauză că orice încercare a sa de a-şi descrie viaţa sufletească eşuează în clişee. Nora Iuga are o cultură bine însuşită şi, deci, o capacitate remarcabilă de a se înţelege pe sine, de a-şi individualiza trăirile, de a le sesiza semnificaţia.
Datorită subiectului, ca şi autenticităţii de document existenţial a confesiunii, romanul ar putea deveni un best-seller. Dacă totuşi nu va deveni este numai din cauză că în paginile lui, în afară de momente care au o funcţie estetică şi prezintă interes pentru toată lumea, există şi unele inerte, care autoarei i s-au părut importante numai pentru că fac parte din viaţa ei. în timpul lecturii avem impresia că răsfoim un album de artă care din când în când se transformă într-un album cu fotografii de familie.
Acasă la Şeherazada
Romanul are o construcţie simplă şi originală. Anna se află la ea acasă şi stă de vorbă cu tânărul, venit în vizită. "Stă de vorbă" e un mod de-a spune. De fapt, ea vorbeşte necontenit, încercând să-i capteze atenţia şi să-l seducă, iar el tace şi ascultă. în mod ingenios, scriitoarea nu-l desemnează pe tânăr printr-un nume, ci prin privirea lui albastră, a cărei semnificaţie se schimbă mereu, ca reacţie la ceea ce povesteşte amfitrioana.
Existenţa cuplului depinde exclusiv de rostirea a noi şi noi cuvinte de către femeie, aşa cum menţinerea unui avion în aer depinde exclusiv de învârtirea continuă a elicei. Cititorul simte aproape fizic că, dacă femeia n-ar mai găsi nimic de spus, relaţia s-ar prăbuşi.
Sexagenara ştie că burta ei flască şi sânii căzuţi nu-l pot ademeni pe tânăr şi că singura armă care i-a rămas este elocvenţa. De aceea, găseşte mereu, cu înfrigurare, ceva de spus, făcându-şi portretul, istorisind întâmplări din anii tinereţii, citind cu glas tare din propriile ei poeme. Nici o clipă nu are certitudinea că a reuşit să-l cucerească în vreun fel pe tăcutul ei partener (după cum nu-şi dă seama nici dacă el a înţeles că ea îl iubeşte). Dar constată că el nu pleacă şi această evidenţă îi dă mereu noi speranţe.
Unele fraze nu-i sunt destinate tânărului, ci nouă, cititorilor, conţinând presupuneri făcute în legătură cu starea de spirit a tânărului sau confesiuni pe tema dorinţei - înnebunitoare - de-a-l avea ca amant. Cu alte cuvinte, noi "auzim" şi ce povesteşte Şeherazada, şi ce gândeşte ea. Femeia se livrează integral lumii, cu un curaj nebun, de fiinţă care sare în gol.
Frumuseţea textului este mărită şi de trecerea frecventă şi spontană, în relatare, de la persoana întâi la persoana a treia şi invers. Vedem şi ce vede Anna, dar o vedem şi pe ea. Nu există o regulă a acestor schimbări de perspectivă. Dar funcţionează aici o intuiţie feminină, o artă de a satisface prompt, cu graţie, exact aşteptările cititorului.
Monologul atotcuprinzător
Romanul se constituie, până la urmă, dintr-un lung monolog, care are în interiorul lui şi declaraţii, şi eseuri, şi istorisiri ale unor întâmplări reale sau ale unor visuri, şi chiar... dialoguri. Este un monolog atotcuprinzător, un recital dat de o fiinţă complexă şi dramatică. Leit-motivul impresionantei simfonii de cuvinte îl reprezintă invocaţia adresată tânărului, invocaţie tragică prin inutilitate, ca implorarea unei statui:
"Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, de aici începe moartea. Dar tu mai ai mult până acolo... Sunt conştientă că vorbindu-ţi atât sunt în pierdere, pentru că cel care vorbeşte mai mult devine mai dependent de cel are ascultă şi nu invers. Parcă ţi-am mai spus asta, ce puţine idei mi-au mai rămas. Cel care spune mai mult e de obicei bărbatul, cel care ascultă e femeia. Bărbatul se deşartă continuu, femeia e cea care se umple până la saturaţie. De aceea un bărbat, chiar dacă are mai multe femei, revine mereu la cea care ştie să asculte. Femeii îi este prea mult. în ea nu mai e loc, devine chinuitor. Când pleacă ea, în majoritatea cazurilor, e pentru totdeauna. Privirea verde a intrat iar în ochii Annei, stă cuminte ca la concert, nu vrea să-i scape nimic, e clar că muzica asta îl atrage, caută să-i descifreze sensurile, cum de-l pot interesa banalităţile astea?! Anna e fericită. începe să spere din nou. Când un bărbat te ascultă aşa, când un bărbat te priveşte aşa, şi degetele lui mângâind colţul mesei, şi ea simţindu-şi umerii şi toate acele întâlniri întâmplătoare de parcă ar fi dirijaţi printr-un cod şi care te fac să crezi că Dumnezeu însuşi e amestecat în treaba asta; e exact cum i-a spus el cu o săptămână în urmă, că dacă m-ar pierde, dacă mi-ar pierde prietenia, nici nu-şi poate închipui cum ar supravieţui, pentru că între noi totul este atât de curat. Şi eu crezându-l, neputând să nu-l cred când îmi mărturisea ce-aş fi vrut eu să-i mărturisesc, dacă nu mă suspectam atât."
în afară de momentele de adresare directă există însă numeroase pasaje digresive care constituie, este adevărat, şi ele o formă de mărturisire, prin febrilitatea cu care sunt concepute, dar care rămân totuşi elemente eseistice şi epice în ansamblul romanului. Autoarea face cu naturaleţe referiri la lumea de azi, la Mircea Ivănescu şi Petre Roman, la Günther Grass şi Marius Tucă. Este o infuzie de actualitate care conferă romanului prospeţime.
Din mulţimea de evocări se detaşează pregnant profilul unei scriitoare, Terry, prietenă de nedespărţit a Annei în perioada adolescenţei lor comune, care, însă, odată cu trecerea anilor, mânată de un fanatism al realizării ca scriitoare, a devenit mai puţin disponibilă pentru prietenie. în mod curios, Anna vorbeşte despre Terry până la uitare de sine, ca şi cum ar vrea să se mute într-un alt destin şi să scape astfel de obsesia cuceririi tânărului.
în roman apar şi personaje care prezintă interes numai pentru cei care le cunosc (şi puţini le cunosc). în general, însă, elementele constitutive ale romanului, aşa eterogene cum sunt, participă la un tot unitar, la construirea monumentului unui sentiment. Monument fluid, asemănător cu jerba de apă a unei fântâni arteziene.
Nora Iuga, Sexagenara şi tânărul, roman, Bucureşti, Ed. Albatros, 2000. 124 pag.
