Poate cea mai stranie imagine pe care ne-o propune în ultima vreme fizica cuantică este cea a două particule elementare care, oricît de mult s-ar îndepărta în spaţiu, continuă să fie legate printr-o subtilă forţă energetică.
E ca şi cum o coardă nevăzută s-ar întinde între ele, dictându-le comportamentul şi potrivindu-le traiectoria. De aceea, fiecare particulă se comportă ca şi cum ar şti de geamăna ei, ca şi cum i-ar păstra amintirea în virtutea unei ciudate comunicări la distanţă. Condiţia acestei mirabile coordonări este una singură: cele două entităţi trebuie să aibă o origine comună.
Schimbînd ce-i de schimbat, aceasta e imaginea cu care rămîi citind cartea Piei Bader Fărcăşanu despre viaţa fraţilor Fărcăşanu. Două fiinţe pe care istoria le-a separat dramatic, dar care au continuat să formeze o pereche, definindu-se fiecare în raport cu cealaltă. De aceea, dacă iei separat destinul fiecăruia, chiar dacă poţi găsi motive de admiraţie, constaţi că desfăşurarea firului biografic nu e unic. Au fost atîtea cazuri de exilaţi sau de condamnaţi politic a căror dramă nu a fost cu nimic mai prejos de cea a fraţilor Fărcăşanu. În schimb, oameni cărora comunismul să le fi imprimat o traiectorie pe cît de diferită pe cît de complementară găseşti mai rar.
Între Nicolae şi Mihail Fărcăşanu a existat o diferenţă de vîrstă de trei ani, mezinul fiind privilegiat sub unghi biologic şi intelectual. Era mai chipeş decît Nicolae şi deopotrivă mai înclinat spre rafinamentul disciplinelor spiritului, dovadă că, în vreme ce fratele mai mare a studiat Dreptul, Mihail a cochetat cu literatura (a publicat în 1946 romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi sub pseudonimul Mihail Villara), ba chiar s-a dedicat studiului filozofiei politice (cu teza de doctorat Monarhia socială, sub coordonarea lui Carl Schmitt în 1938), pentru ca în final să îmbrăţişeze politica liberală (a fost preşedintele Tineretului liberal între 1940 şi 1946). Pe scurt, mai bătăios şi mai aplecat spre viaţa cetăţii, Mihail îl eclipsa în anii ‘40 pe Nicolae, care, pe cît de înzestrat era pentru pledoaria avocăţească, pe atît de retras era din viaţa socială. Pe de altă parte, bunăstarea la care ajunseseră amîndoi în răstimpul interbelic şi educaţia aristocratică pe care o primiseră în familie îi hărăzea unei pante ascendente şi pe deplin mulţumitoare. Numai că desfiinţarea monarhiei şi instaurarea comunismului avea să le schimbe viaţa. Mihail va fugi în Occident spre a-şi salva pielea, stabilindu-se în SUA, în timp ce Nicolae, rămînînd în ţară şi mîngîindu-se cu gîndul că, nefiind implicat în politică, va fi cruţat, va fi dat afară din baroul de avocaţi din Timişoara şi, drept represalii pentru atitudinea anticomunistă a fratelui în Occident, va deveni o ţintă predilectă a Securităţii. Aşa se face că Nicolae va plăti în ţară bravura fratelui din Occident, ajungînd să facă doi ani de Canal, apoi şase ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan (la Zagna şi Rubla), pentru a-şi încheia calvarul în închisorile din Botoşani, Văcăreşti şi Aiud. Cu totul, 12 ani de detenţie la capătul cărora Nicolae va refuza să fie informator al Securităţii. După graţierea din 1964, se va retrage la Timişoara, unde va fi bibliotecar şi consilier juridic pînă la pensionarea din 1978.
În tot acest timp, Mihail încearcă să atragă atenţia Occidentului asupra tragediei ţărilor din lagărul sovietic (lucrează la Radio Europa Liberă şi ia poziţie în cazul atacului grupului Beldeanu asupra ambasadei României de la Berna), pentru ca, odată cu anii ‘60, dîndu-şi seama de inerţia premeditată cu care politicienii occidentali închideau ochii la experimentul comunist, să se retragă într-o recluziune autoimpusă la reşedinţa din Washington, refuzînd să primească vizita românilor sau a cunoştinţelor îndepărtate din ţară.
Ce este impresionant la cei doi este evoluţia în contratimp: în timp ce Mihail se cufundă treptat în resemnare, de cealaltă parte a cortinei Nicolae trăieşte o metamorfoză aparte: privindu-i pozele care ni-l înfăţişează în domiciliu obligatoriu, constaţi cum chipul rotund, cu trăsături moi şi opulente, ale avocatului din anii ‘30-‘40, aveau să capete în Bărăgan o subţirime ascetică şi o pregnanţă spirituală. Profilul i se îngustează, faţa plină devine angulară şi pietroasă, iar trăsăturile i se înăspresc ca sub înrîurirea unei căliri dureroase. Intensitatea trăirii îi luminează fizionomia, fibra aristocratică ieşind cu atît mai mult în evidenţă cu cît mizeria vieţii trebuie să fi fost mai umilitoare. Lipsurile care pe alţii i-ar fi aruncat în disperare, pe Nicolae, în loc să-l abrutizeze, îl şlefuiesc şi îl ridică la treapta unei ţinute hieratice.
Cînd fraţii se vor reîntîlni după 35 de ani de despărţire, cu prilejul călătoriei pe care Nicolae o va întreprinde în America în 1979, fotografiile făcute în pereche sînt izbitoare sub unghi fizionomic: Mihail, fosta vedetă a tineretului liberal, arată stins şi dezabuzat, covîrşit de tristeţea şi de amărăciunea neputinţei de a fi schimbat ceva în ţară. Chipul îi aduce cu o efigie deprimată, încremenită sub crusta unei îngîndurări opace şi întunecate. În aceeaşi fotografie Nicolae arată tonic şi vulturesc, cu o ascuţime a mimicii şi cu o fermitate a privirii care contrastează dureros cu moliciunea vlăguită, aproape senilă, a fratelui. Unul doborît de bătrîneţe şi de înciudare, celălalt aprins de o dispoziţie al cărei gust numai el îl ştia. Unul posac şi introvertit, celălalt senin, cu o umoare stenică şi atrăgătoare. {i atunci îţi dai seama că, dintre cei doi, cel care impresionează e tocmai răstignitul a cărui viaţă fusese distrusă în ţară. E drept, nici unul nu a învins în plan istoric, căci amîndoi au murit înainte de căderea comunismului (Nicolae în 1984 la Timişoara şi Mihail în 1987 la Washington), dar dintre ei, cel care păstrează ceva din aerul unui învingător lăuntric, al unei pîrghii sufleteşti ce nu s-a lăsat frîntă, e tocmai Nicolae. Nu e vorba de a face aici o pledoarie masochistă în favoarea binefacerilor chinului trupesc, dar e limpede că suferinţa, atunci cînd cade pe o stofă aristocratică, duce la înnobilare prin dospire lăuntrică.
Cele peste 600 de pagini ale Izgonirii din libertate conţin biografia şi corespondenţa celor doi fraţi, precum şi documentele din arhiva CNSAS privitoare la membrii familiei Fărcăşanu. Efectul neaşteptat al cărţii este că, deşi intenţia Piei Bader Fărcăşanu a fost să aducă un omagiu lui Mihail Fărcăşanu, adevăratul laureat al volumului e tocmai fratele, căci el primeşte pînă la urmă laurii nobleţei omeneşti. De aceea, subtitlul cărţii „Două destine: Mihail Fărcăşanu şi fratele său Nicolae“, trebuie reformulat prin inversarea protagoniştilor. Crucificatul Nicolae te cucereşte într-o măsură mai mare decît cruciatul Mihail. {i deşi istoriceşte au fost învinşi, simbolic amîndoi au avut de cîştigat, dovadă că azi nu ne sfiim să scriem despre ei.
