Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii, elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat, cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008). Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi, făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic. Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic, economic şi cultural.
S-a încetăţenit ideea celor trei valuri ale exilului literar românesc, lansată de Laurenţiu Ulici: primul val, cel din anii '40-'50; al doilea, exilul anilor '60-'70; al treilea val, exilul anilor'80 (articolul lui L. Ulici a apărut în "Luceafărul", nr. 5 din 1994 şi a fost preluat în volumul ocazional Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie 1995, Fundaţia "Luceafărul", 1995). Eva Behring preia fără nici o modificare propunerea lui Laurenţiu Ulici, deodată cu cifrele avansate: 50 de scriitori români exilaţi în anii 1945-1949 şi aproximativ 200 în intervalul 1975-1989, ceea ce ar reprezenta 12% din totalul scriitorilor (în volumul Scriitori români din exil:1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Ed. FCR, 2001). A fost agreată această împărţire aproximativă pe decenii sau pe generaţii, acceptabilă în principiu, deşi suferă de o bună doză de imprecizie. Criteriul de periodizare a exilului literar românesc nu poate fi, în mod obiectiv, decât unul politic, în funcţie de epoci, de interdicţii şi, bineînţeles, de sinuozităţile dictaturii comuniste. Fără să am impresia că am produs o revoluţie în această periodizare, aş propune una mai exactă, mai pliată pe realităţile şi etapele politicii comuniste, de fapt o nuanţare a celei dintâi: 1. exilul din 1941 până la sfârşitul anului 1947, când graniţele se închid sever şi ermetic; 2. blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil (în domeniul literar) al fugii lui Petru Dumitriu; 3. exilul progresiv crescut în perioada Ceauşescu, declanşat semnificativ după 1971 şi intensificat în anii '80. Cele trei perioade sau valuri ale exilului ar fi, de fapt, numai două. Cum în anii '50-'60 nu se întâmplă ceva semnificativ, altceva decât închiderea ermetică a graniţelor, nu văd de ce am lipi aici deceniul următor, anii '70, numai pentru a nu înregistra un gol. Perioada Ceauşescu trebuie discutată în ansamblu, punând în evidenţă accelerarea numărului de scriitori exilaţi din 1965-1971 spre 1989, într-un fenomen coerent de reacţie la dictatură.
În prima perioadă, deciziile scriitorilor români (simultan cu ale unor intelectuali şi politicieni) de a rămâne în exil se iau fie în 1941-1942, după înfrângerea rebeliunii legionare, fie în intervalul 1945-1947, când devine din ce în ce mai clar că România este o ţară ocupată de trupele sovietice şi că regimul politic se îndreaptă spre o dictatură comunistă. Scriitorii care cer azil politic provin din sectorul diplomatic (ataşaţi culturali sau ataşaţi de presă) sau sunt beneficiarii unor burse. Aproape cu regularitate în sintezele de până acum există tendinţa unui reducţionism la trei dintre cele mai importante personalităţi: Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Treptat, au fost recuperate alte nume de prim plan, însă nu şi opera lor integrală: Aron Cotruş, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Pamfil Şeicaru. S-a scris şi s-a vorbit mult în ultima vreme, pe bună dreptate, despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. A fost regăsit şi recuperat tocmai din Peru Grigore Cugler, un prozator urmuzian, şi integrat în zona avangardei. Gherasim Luca, activând la Paris, este de asemenea important în contextul postavangardist al exilului. Alte nume şi opere au rămas aproape necunoscute, abandonate într-o aproximaţie de exotism sau de minorat estetic, ca de pildă Teodor Scorţescu, ale cărui urme s-au pierdut undeva în Argentina (scriitorul lipseşte din dicţionarul lui Florin Manolescu). Nu sunt de neglijat nici nume ca N. I. Herescu, Lucian Boz, Nicu Caranica, L. M. Arcade, Th. Cazaban, D. C. Amzăr, C-tin Amăriuţei. De numele unora dintre cei mai importanţi scriitori din acest prim val se leagă crearea unor instituţii vitale pentru supravieţuirea culturală a exilului: reviste, edituri, fundaţii, institute de cercetare, cenacluri şi colaborarea la posturi de radio care au asigurat cunoaşterea activităţii şi a atitudinii lor politice. Un alt aspect ce ar trebuie discutat şi reliefat în întreaga lui motivaţie alambicată este constituirea grupurilor în exil, după principii politice (de-o parte foştii legionari, de alta oamenii Fundaţiei Regale Universitare "Carol I" etc.) sau culturale (în jurul unei reviste, al unui cenaclu sau al unui post de radio), şi turbulenţele create de conflictele de interese.
Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist, care nu aveau de ce să rămână în străinătate. Un caz aparte, o excepţie incredibilă, îl reprezintă Petru Dumitriu, unul dintre cei mai mari profitori ai comunismului românesc, un adevărat prinţ roşu, un răsfăţat care a beneficiat de tot ce putea beneficia un scriitor. Fuga sa în ianuarie 1960 în Germania, unde a cerut şi a obţinut azil politic, a surprins pe toată lumea, inclusiv pe ceilalţi exilaţi, care nu l-au agreat şi nu l-au acceptat în rândul lor niciodată, nici în Germania, nici în Franţa. Florin Manolescu citează în dicţionarul său prezentarea pe care i-o face "Buletinul de Infirmaţii al Românilor din Exil", o întâmpinare total negativă şi ostilă: "În luna martie, Petre Dumitriu a prezentat Comitetului Central al partidului comunist din ţară, ultima lucare ce i-a fost comandată: "Biografii contemporane". Lucrarea era scrisă - ca de altfel toate romanele acestui slugoi comunist - pe linia partidului. Petre (!) Dumitriu predând romanul său, a cerut ca partidul să-i acorde o favoare: să-i elibereze un paşaport, atât lui cât şi soţiei şi copilului său, pentru a pleca să se odihnească în Cehoslovacia şi Germania, întrucât era surmenat. În plus a cerut să i se cumpere o maşină, ce era de vânzare la consulatul iugoslav, pentru a face această călătorie în automobil. Partidul i-a admis toate aceste cereri, minus aceea de a lua copilul cu el în această vacanţă. Petre Dumitriu s-a resemnat şi a plecat la sfârşitul lunii martie din ţară. Ajungând în Germania comunistă, într-o zi a trecut în Berlinul occidental, unde împreună cu soţia s-a prezentat autorităţilor germane, cerând azil politic, ceea ce i-a fost acordat. Cu maşina sa, Petre Dumitriu luase cu el covoare de preţ din ţară". Cazul Petru Dumitriu a devenit destul de cunoscut după 1990 pentru a nu mai fi nevoie să insist asupra lui, ajungând chiar să fie binişor supralicitat. L-am invocat mai ales pentru a semnala câteva caracteristici ale situaţiei lui.
Exilul lui Petru Dumitriu nu a fost precedat de un minim conflict cu cenzura sau de manifestarea unei nemulţumiri. De acord că, în 1959, nici nu putea fi precedat de prefigurarea unei opoziţii sau a unei disidenţe faţă de regimul comunist: întâi, pentru că Petru Dumitriu, total obedient, nu era omul care să aibă un asemenea curaj; în al doilea rând, pentru că schiţarea unui act de opoziţie i-ar fi adus interdicţia de a părăsi ţara şi poate chiar mai mult (închisoarea). În anii '50, disidenţa internă (şi disidenţa nu poate fi decât internă, nu să se exprime de la distanţă, din exterior) era de neimaginat ca un caz public. Şi totuşi au existat cazuri de disidenţă în anii '50, fără să fi dobândit nici cea mai mică notorietate în epocă (Victor Valeriu Martinescu) sau care au dobândit o notorietate ocultă (epigramele lui Păstorel Teodoreanu şi poemul instigator la revoltă al lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane). Ele nu au sfârşit însă în exil, ci în închisoare, după comutarea unor pedepse de condamnare la moarte. Ulterior, în perioada Ceauşescu, în anii '70, va exista o legătură directă între disidenţă, închisoare şi exil.
Nu ştiu alte cazuri de disidenţă literară (subliniez: literară !) din această perioadă şi nici de exil literar. Nu mă refer la cazurile strict politice, cum a fost, de pildă, acela al lui Ion Ioanid. Arestat în 1952 sub acuzaţia de a fi făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, evadează în 1953, este prins şi închis din nou, cu o pedeapsă suplimentară, iar în 1964 este graţiat. În 1969 primeşte aprobarea de a face o călătorie turistică în Elveţia şi obţine azil politic în Germania, unde în 1970, la München, devine angajat al postului de radio "Europa liberă". Abia după 1990 cazul său va fi mai bine cunoscut dintr-o serie de cinci volume memorialistice Închisoarea noastră cea de toate zilele (1991-1996). În anii '50 însă, cazul Ion Ioanid nu exista decât în investigaţiile şi în arhivele Securităţii.
Din intervalul 1948-1964 ar mai fi de semnalat, după ştiinţa mea, numai două alte cazuri de exil cultural: Eugen Lozovan reuşeşte să fugă în 1950, când însoţea în Austria ca traducător o delegaţie studenţească, stabilindu-se din 1951 la Paris. E un caz rarissim. Al doilea e puţin mai deosebit: Ionel Jianu emigrează în iulie 1961 în Franţa, "fiind răscumpărat de fratele său, Virgil Stark, din New York", după cum consemnează Florin Manolescu în dicţionarul său. Ar fi, probabil, începutul acelor emigrări evreieşti prin răscumpărare, de care va abuza regimul Ceauşescu, aplicându-l şi saşilor.