Destul de curios este, ca factură, volumul semnat de Dan Mănucă și intitulat Cronici literare. Autorul nu numai că nu este un foiletonist critic, dar are numeroase comentarii acide, în cuprinsul „cronicilor”, la adresa foiletoniș tilor noștri, văzuți, cu severităț i de istoric literar, ca niște actanți ai propriului gust, capricios.
Volumul reunește totuși texte critice de întîmpinare, deși nicăieri nu se explică, în cuprinsul său, care a fost criteriul de selecție, în ce publicații au apărut „cronicile” (eu le-am citit în „Convorbiri literare”, dar precizarea nu există în carte), în fine, data la care a apărut un anumit text. Dacă Dan Mănucă ar fi urmat perspectiva cronicarului literar, toate aceste informații ar fi trebuit să fie oferite în carte, iar compartimentarea ar fi fost logic să urmeze fie un criteriu de gen, fie unul de cronologie a receptării. Sumarul este însă amestecat și confuz, un text despre un studiu al Ioanei Drăgan vine după unul despre publicistica lui Bujor Nedelcovici. Cireașa de pe tort, un text despre volumul meu de debut, din 2001, apare în carte… de două ori, o dată la paginile 107-113, a doua oară la paginile 257-263.
Dacă, în schimb, Dan Mănucă ar fi urmat perspectiva istoricului literar, autorii reținuți în sumarul volumului său ar fi trebuit citiți, analizați și evaluați în evoluția sau involuția creației lor, nu printr-un singur titlu, citit și comentat de un cronicar literar veritabil atunci cînd autorul îl publică. Diferența dintre receptarea „foiletonistică” și cea „istorică” (ghilimelele sînt necesare fiindcă nici una dintre ele nu este pură, ci marcată de elementele și aspectele celeilalte) este prea bine cunoscută pentru a i-o notifica lui Dan Mănucă. În cazul său, nu avem, din păcate, nici un exemplu de perspectivă istorică, nici unul de critică de întîmpinare. Primul ar fi impus lectura critică a operei unui autor, al doilea, intuirea valorii și importanței scriitorilor dintr-un moment sau un interval literar.
În pofida haosului conceptual din Cronici literare, volumul devine interesant aproape de fiecare dată cînd Dan Mănucă, uitînd a le mai da lecții de metodă foiletoniștilor ori autorilor de istorii literare, „coboară” la observații de amănunt. Cele generale sînt mai degrabă fanteziste și într-un stil inadecvat unui istoric literar: „Nu agreez principiul generaționismului, dar nu pot să neglijez că aplicarea acelorași norme atît pentru scriitorii din țară, cît și pentru cei din afara ei și care, desigur, scriu în românește este singura cale corectă și totodată specifică de înțelegere a fenomenului nostru literar. Altfel, cădem fără greș în zbenguiala foiletonistico-sentimentală exaltată de aburii de la Cricova.” (p. 15).
Este meritorie, apoi, preocuparea autorului de a raporta opera unui scriitor la ansamblul literar-cultural, la ceea ce se numește literatura română în istoricitatea și în invariantele ei; dar, cum am văzut, cartea însăși despre care scrie o „cronică” Dan Mănucă nu este raportată de el nici la cărțile anterioare, nici la cele ulterioare publicării cronicii. Întrebarea legitimă este, atunci, cine va trasa și fixa raporturile dintre opera unui scriitor și ansamblul literaturii române, dacă, la nivelul precedent, criticul sau istoricul Mănucă nu oferă o imagine a unei creații literare. Cum se poate structura critic întregul literar național dacă nu s-a putut face întregul bibliografiei unui singur autor?
De exemplu, sub raportul articulării unei istorii literare sau chiar al scrierii unui studiu despre opera lui Bujor Nedelcovici, „cronica” lui Mănucă despre volumul lui Nedelcovici Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă nu are nici o miză. Valoare are, întrucît criticului nu-i lipsește finețea interpretativă; dar cum se poate scoate dintr-un volum de publicistică al unui autor prolific tabloul sintetic al întregii sale opere? Și de ce a fost selectat acest volum al lui Nedelcovici, și nu un roman al său, mai important? În volumul curios (și, pe alocuri, aiuritor) al lui Dan Mănucă ar putea să apară o „cronică” despre oricine, care a scris oricînd, și a cărui lectură critică duce oriunde și nicăieri.
Nu se înțelege, de asemenea, cine ar trebui să scrie la noi istorii literare; și cum. Autorul este dezamăgit de mai toate și cuvintele grele pe care i le prilejuiau foiletoniștii vin acum asupra istoricilor literari. Într-un fragment dintr-o „cronică” despre o carte a lui Ion Simuț, vedem cum specialistul care cunoaște „cărările străinătăților” știe că „monstruozitățile” ce se „lăfăiesc pe la noi” lipsesc „cu desăvîrșire” în lumea largă. Autorul unei istorii a literaturii române nu trebuia să o fi scris, întrucît el nu poate fi un „vameș” al posterității. Lui Dan Mănucă îi plac numai istoriile care fie s-au scris mai demult, fie nu s-au scris. Cele publicate în ultimele două decenii îl scandalizează pe acest om onest de arhivă și bibliotecă, enervat de contemporani, cum erau eminescologii de Călinescu în epoca interbelică: „Cine cunoaște, cît de cît, cărările străinătăților știe că pe acolo lipsesc cu desăvîrșire monstruozităț ile care se lăfăiesc pe la noi. Nici un profesionist nu are ambiția de a se substitui «vămilor posterității», ci are buna cuviință de a respecta ca acestea să-și spună cuvîntul.” (p. 279). Prin improprietatea gramaticală de aici de la urmă („a respecta ca acestea…”), ni se limpezește ideea autorului, malgré-lui.
Respectul lui Dan Mănucă pentru cronica literară săptămînală, ca și pentru istoria literaturii române într-o carte, se dovedește prin aceea că nu le-a practicat.