Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Cronica unei morţi anunţate de Angelo Mitchievici

Departe de ro­manţul din Le­gendele toamnei unde-l putem ve­dea evoluînd pe Brad Pitt în rolul lui Tristan Ludlow ascultînd chema­rea sălbăticiei, Jesse James, eroul legendar, im­pe­nitentul şi deza­măgitul confe­derat, jefuitor de bănci şi trenuri, cu o carte de vizită impresionantă pentru anii '80 ai secolului XIX în America este personajul de hîrtie, cerneală şi celuloid al imaginaţiei multora de la regizorii Henry King, Fritz Lang, Nicholas Ray la romancieri cum este şi Ron Hansen al cărui roman l-a ecranizat Andrew Dominik. Ca şi Billy Harrigan, viitorul Billy the Kid, sau călăreţii unor limuzine cu aspect funerar, modernii Al Capone sau John Dillinger sau Bugs Moran, Jesse James face parte din mitologia unui continent, un personaj pentru care pistolul şi anecdota găsesc un limbaj comun. Operînd mai ales în Kansas Missouri, Jesse are faima haiducilor de pe la noi, purtînd cu sine suflul unei libertăţi care se află în fiecare din firele de iarbă ale lui Whalt Whitman, o respiraţie a vîntului pe uriaşele întinderi tropotite cîndva de bizoni. "Camerele păreau mai fierbinţi cînd era el prezent. Ploile cădeau mai drept. Ceasurile încetineau." Iată mostră de poezie care însoţeşte personajul în agonia sa. Jesse beneficiază de portretul unei sensibilităţi nevrotice, cu efecte de timp prinse în riduri ca în fotografiile necrozate ale lui Nadar, aşa cum cadrele împlinesc deseori o năzuinţă de tablou. Aceste imagini nu sunt simple decoruri în care personajul intră şi iese ca pe o scenă de teatru, drumurile întortocheate trec prin preierie, pe întinderi cu iarbă înaltă, acoperite cu un strat subţire de zăpadă sau pe pămîntul uscat, parcă suflat cu pulberi de rocă, iar deasupra lui cerul în apusuri tragice cu un dramatism care nu mai are nevoie de gesturi grandioase. Dacă există o substanţă lirică a poveştii ea provine în mare parte din conlucrare excelentă a imaginii asigurată de Roger Deakins şi de muzica lui Nick Cave. Imaginea şi muzica răspund tăcerilor care se instalează între personaje şi care cresc adeseori tensiunea pînă la insuportabil. Robert Ford intră în banda lui Jesse cu ocazia ultimei lovituri pe care fraţii James o dau jefuind un tren. Povestea a început cu sfîrşitul activităţii sale, pitorească plăsmuire de fapte eroice în afara legii strînsă în foiletoanele pe care le citeşte "laşul" Robert Ford, fan fascinat de statura apoteozată a lui Jesse, căutînd în el modelul exemplar cu care imaginaţia sa s-a hrănit. Acest fascin îmbracă o formă obsesivă, Ford a căutat potrivirile dintre el şi Jesse, de la înălţimea sa 1.70 aceeaşi cu a lui la potriviri mai mult sau mai puţin întîmplătoare într-o mandală kharmică. Dincolo de legendă avem un personaj hăituit, bîntuit de spaima de a fi prins, mutîndu-se dintr-un loc în altul, spectral, misterios, crepuscular. Regizorul a încredinţat povestea unui narator care o spune minunat, pe un ton borgesian al ficţiunilor care nasc alte ficţiuni. Într-o curte cu iarbă înaltă îl găsim pe Jesse James cu doi şerpi în mînă, cărora le taie capetele pentru a-i găti, la fel, îl vedem călăreţ singuratic pe un drum ca o cărare pe spinarea calviţioasă a unui deal, o umbră, nimic mai mult. Adeseori un halou ceţos învăluie imaginea unui pistolar nevrotic, impredictibil, curtenitor înainte de a ucide, într-o eroziune continuă cu un rîs nefiresc şi plescăind din buze. Regizorul reuşete să creeze acest climat de tensiune care vine şi din aşteptarea izbucnirii violenţei amînate cu eufemisme aproape tandre pînă cînd şi simplul zgomot al unei capse îţi răsună în creier ca un dangăt de clopot. Avem două personaje faţă în faţă, nu ca adversari reali, maestrul şi discipolul, o dragoste complicată de frustrare şi teroare în acest western cerebral al unor psihologii abisale. Glasul lui Ford este tremurat, se îneacă, privirea sa nu se fixează pe nimic, nesigură, admiraţia sa, emoţiile sale au ceva repulsiv precum sentimentele necoapte ale adolescenţilor care îngaimă trei clişee, aşa cum apar în romanul Pornografie al lui Witold Gombrowicz. Robert Ford nu are nimic care să-l consacre, acest nimic, însă, este trist şi înşelător, de o densitate dureroasă în felul în care el întreţine acest cult copilăresc pentru eroul său. Îl împuşcă de frică pe Wood din marea familie de foşti bandiţi anacronici şi inutili odată abandonaţi de şeful lor şi trăieşte satisfacţia apropierii cu un pas faţă de idolul său. Îi denunţă pe ceilalţi acoliţi ai lui şi pe Jesse, devenindu-i tovarăş alături de un văr într-o ultimă aventură. Pentru cei care aşteaptă un film cu împuşcături filmul este dezamăgitor, povestea nu se opreşte asupra faptelor de arme ale pistolarului renumit, legendă vie, subiect al ziarelor care-i fac un portret romantic al unui impenitent om al frontierei căutînd ceva din fiorul de libertate de dinaintea războiului civil. Filmul urmăreşte declinul lui, căderile psihice, tristeţea unui om care nu-şi mai află locul şi liniştea, ucigîndu-şi o parte din foştii tovarăşi de teama ca aceştia să nu-l denunţe pentru recompensa generoasă a autorităţilor, cel care zvîntă în bătaie un copil ca apoi să izbucnească în lacrimi, cel care se mişcă asemeni unei stafii, mereu într-o veghe mohorîtă. Regizorul a reuşit să creeze suspansul la nivelul dialogului, punctat de tăceri aiuritoare înlocuite gesturi nervoase, o altă reuşită a filmului fiind o gradare impecabilă a degradării personajului luptînd împotriva unei maladii care-l macină şi a sentimentului inutilităţii. Figurii de băiat simpatic dînd frîu sentimentelor, un fel de forţă a naturii din Legendele Toamnei îi ia locul un personaj complex, abisal, trecut prin filtrul experienţei din Babel al lui Innaritu, un personaj al contrastelor mixînd atitudinea flegmatică şi laconismul viril cu o emoţie care-i face ochiul să înoate în lacrimă, cu un fel de tandreţe fără adresă. Ceva din maladia lui Jesse îşi găseşte ecoul în sensibilitatea lui Robert Ford. Scena uciderii lui, mai precis o sinucidere a acestuia pentru care el creează momentul favorabil pentru cei doi acoliţi este una care rămîne imprimată pe retină. Fiecare gest, fiecare detaliu pare amplificat de un "simt enorm şi văd monstruos". Panica celor doi ia proporţii fantastice după o ştire apărută în ziar care cade sub ochii lui Jesse, la geam aceasta priveşte absent la fetiţa sa care cîntă un cîntecel şi la ghetuţa rămasă în iarbă şi îşi desface centura ca apoi să aranjeze un tablou; privirile se evită, ele se întîlnesc în spaţiul specular ca reflexe. Prezenţa morţii şi poezia ei stranie, absurdă mi-a amintit ca mod de realizare de filmul lui Jim Jarmusch, Dead Man (1995), mai flegmatic, dar nu mai puţin bizar, atipic. Povestea nu se încheie cu lichidarea lui Jesse James care face din cel care şi-a adjudecat-o, Robert Ford, o celebritate a zilei, urît şi celebru totodată. Legenda intră într-un comerţ fabulos incluzînd şi transformarea sa într-o mică scenă de teatru cu cei doi protagonişti ca figuranţi, excesiv fardaţi de un teatralism rizibil ca în filmele anilor 1920. Povestea continuă cu Robert Ford ucigîndu-l pe scenă nu mai puţin de 800 de ori pe Jesse în timp ce amicul său care-l interpretează flamboiant pe erou devine din ce în ce mai veridic în rol sfîrşind prin a-şi trage un glonţ în cap. Fotografiile cu celebrul răufăcător mort pe un pat de gheaţă pentru a-l păstra proaspăt pentru contactul cu posteritatea şi istoria instantaneelor dau filmului ecoul unui ludic borgesian. Laşul Robert Ford se bucură de beneficiile pe care i le aduce idolul său, gloria defunctului pistolar se reflectă asupra lui, dar nu e nimic altceva decît un reflex care va dispărea în uitare imediat ce un fanatic îl împuşcă pentru o glorie la fel de efemeră. Filmul lui Andrew Dominik se remarcă prin contrapunctul nervos, prin capacitatea decupajelor de natură de a răspunde unei întrebări sau de a reda o stare şi prin felul în care trădează convenţia genului consacrat de decenii bune de hollywood-popcorn-western spaghetti, prin nuanţări şi puneri în abis cu o psihologie subtilă. Datele precise ale istoriei consemnate parcă de un istoriograf atent aduc o notă autenticistă, însă stilul relatării de o mare forţă poetică ne îndepărtează de consemnarea seacă a unui cronograf. Filmul lui regăseşte ceva din poezia spaţiilor deschise parcă spre infinit care-i întîmpinau pe primii coloni, ceva din măreţia şi tristeţea şi nimicnicia unei glorii născute în cutia de rezonanţă a nostalgiei iscată pe declinul cuceritorilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara