Chioggia
            
Am plecat spre Tîrgovişte ca într-o mică aventură. Gîlcevile din Chioggia... M-am gîndit la mare tot timpul. La culorile ei, la mirosurile ei. Afară era iarnă, pe jos gheaţă, iar ziua se împreuna, discret, cu noaptea. Am înţeles că mergem cu un microbuz şi ne aştepta, de fapt, un autocar. S-a precizat o oră de plecare şi s-a întîrziat cu mult peste din motive ce ne-au scăpat tuturor. Am ieşit prin Chitila din Bucureşti. Pînă acolo, dibăcia şoferului ne-a salvat de fiecare dată să nu sfîrşim penibil prin gropile aiuritoare din capitala noastră europeană. După asta, ne-a şotit uşor celor care ne găseam în faţă că mîna şi grija lui Dumnezeu trebuie implorate să ne însoţească, şi ele, pe traseu. Pentru orice eventualitate. Ştia omul ce ştia. La un moment dat, după ce poveşti mai vechi sau mai noi au zumzăit de colo-colo, cineva a spus de cîteva ori la rînd că am ajuns în Tîrgovişte. Mi-am zis în gînd că are umor nu glumă. Negru. Ca negrul nopţii prin care înaintam bezmetici. Întunericul adînc şi gros ne lăsa să vedem cu greu că în dreapta şi-n stînga sînt, totuşi, blocuri, dovadă a civilizaţiei urbane. Un oraş întreg, cu tradiţia lui cu tot, zăcea scufundat în beznă. De la înălţimea scaunului meu am zărit un singur punct luminos:Teatrul "Tony Bulandra". Mi s-a părut a fi un semn bun.
           
Nu m-am înşelat. Am descoperit un loc depre care, din ignoranţa mea, n-am ştiut mai nimic. Nu mă pricep să fac profeţii, nici măcar despre trecut. Este specialitatea domnului Brucan. Pot să spun doar că aici ar fi şanse să se întîmple lucruri frumoase. Dacă, dacă... În fine, teatrul este mai degrabă mic, dar cochet, cu un foaier aranjat cu gust, pe tonuri de albastru, în linii simple, elegante şi moderne. Directorul este regizorul McRanin, pe care l-am întîlnit o vreme lucrînd la teatrul din Sibiu. Preocupările şi talentul plastic, care îl dublează pe regizor, se văd imprimate şi aici, existînd în acest agreabil spaţiu intrat de aproape un an în circuitul teatral. Vă puteţi imagina cu cîte eforturi şi umilinţe. Un aer proaspăt, încărcat de dorinţe şi de speranţe, deocamdată, de proiecte şi de lucru efectiv se împletea cu fumul lumînărilor din sfeşnice. Dincolo de uşi, Chioggia, cu mirosul ei de mare şi de peşte ne aştepta.
           
Undeva la sud de Veneţia, pe malul Adriaticii, se adună aşteptările, fluxul şi refluxul, plecările şi venirile bărbaţilor, peştii zbătîndu-se încă în coşuri, iubirile, tăcerile, intrigile, spaimele, răsăriturile şi apusurile, clevetelile şi acutele certurilor dintre femeile restrînsei comunităţi, strigătele pescăruşilor, broderii. "Vîntul se porneşte să bată din senin. Uneia i se ridică fustele în cap: Ce spuneţi, fetelor, de vremea asta?" La Tîrgovişte este vremea pentru teatru.
           
Aici am văzut Gîlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni, un spectacol cu atmosferă, cu ţinută, cu o trupă tînără şi cu chef, un spectacol corect, spumos, în care valul de energii ale actorilor tineri, în mare majoritate proaspăt absolvenţi, se întîlneşte cu experienţa regizorului Laurian Oniga. L-am găsit în formă bună. N-am mai văzut în ultimii ani nimic pus în scenă de el. Mi-am amintit cu plăcere de spectacole cum au fost Gratiile de Arpand Goncz sau Vicleniile lui Scapin de Molière la Teatrul Maghiar din Timişoara. Faptul că a acceptat invitaţia de a lucra aici s-a transformat în inspiraţie, în acea stare bună care poate duce lucrurile pe un drum nou, altfel. Atît de util fiecăruia dintre noi . Contactul a fost benefic şi pentru tineri. Ei au fost selectaţi astă vară în vederea alcătuirii unei trupe profesioniste. Marea majoritate a celor din distribuţie a terminat U.N.A.T.C.-ul în 2002, la clasa Dem Rădulescu, George Ivaşcu. Sînt absolvenţi şi din 1999, 2000, 2001, şi din Iaşi, şi de la Chişinău, şi de la facultăţi particulare, tineri care i-au avut profesori pe Olga Tudorache, Margareta Pogonat, Ion Cojar, Eusebiu Ştefănescu. Locuiesc împreună la patruzeci de kilometri de Tîrgovişte, stau în teatru de dimineaţa pînă seara, disciplinaţi, ca într-un fel de cantonament, îşi antrenează vocile, corpurile, rostirea. Toate acestea se văd pe scenă. În construcţia spectacolului, Laurian Oniga a accentuat un element nu foarte vizibil în piesă - misterul - care modifică starea personajelor, raporturile dintre ele, tipul de adresare chiar. Obişnuitul gesturilor cotidiene - bărbaţii pe mare, iar femeile cos şi îi aşteaptă - mentalul condus de rutina muncii şi a gîndurilor nu poate aduce mari modificări. Chiar şi bîrfele, clevetelile, scandalurile nu-şi au protagonişti noi care să aducă imprevizibilul în dimensiunile existenţialului, tensiuni proaspete în confruntări. De aceea, miza spectacolului este adusă parcă de misterul însuşi al mării, al timpului real în care pare să se întîmple totul: ritmul interior al reacţiilor fiecăruia, tăcerile, revolta, aşteptarea, agitaţia, păruiala. Construcţia din lemn pe care a realizat-o regizorul (el semnează şi decorurile), pontonul propriu-zis, concentrează şi acţiunea, şi misterul - sîntem chiar pe malul mării - dinamizează ritmul succesiunii faptelor. Ideea aceasta de spaţiu imprimă alt nerv şi altă atmosferă montării, salvînd într-un fel personajele dintr-un derizoriu absolut, din rutină. La malul mării şi gîlcevile sînt altfel decît pe o uliţă de munte sau de şes. Un element care nu împlineşte imaginea spectacolului sînt costumele scenografului Valentin Codoiu. Desenul lor este în spiritul ideii regizorului, nu şi texturile alese. Nu sînt inuri, pînzeturi, bumbacuri şi din pricina asta, expresivitatea costumelor păleşte. Multe din scenele de grup, felul în care sînt asamblate, tempoul lor au ceva din limbajul cinematografic. Chiar dacă interpretările au şi stîngăciile începutului, se cîştigă în spectacol ceva foarte important, şi anume, pofta de joc, motivată de propunerile şi solicitările punctuale ale regizorului Laurian Oniga. Nu pot să nu-i remarc pe Adina Stan (Checca), pe Monica Ciută (Lucietta), pe Ilie Iordan (Isidoro), pe Ana Pasti (Orsetta). Sînt principalii generatori de energii, de rigoare şi haz, de nuanţe, sînt cei care reuşesc să organizeze credibil vitalitatea, rutina, poezia şi, de ce nu, iubirea. La Chioggia sau aiurea.


Călătorind spre ţara minunilor
           
Este un drum de care avem nevoie cu toţii din cînd în cînd. Chiar dacă ne dăm sau nu seama, orice evadare dincolo de real şi realitate a devenit vitală. Citesc destul de des poveşti, basme minunate, mai vechi sau mai noi, şi asta nu doar pentru că am un pruncuţ micuţ preocupat de Albă-ca-Zăpada, de Harry Potter, Neghiniţă, ci pentru că mi se pare pur şi simplu o terapie. Cel mai bun prieten şi confident al băieţelului meu este Pinocchio. Şi îmi amintesc cu plăcere că a fost şi al meu. Prima oară cînd am ajuns la Florenţa, acum zece ani, am avut grijă să poposesc şi la mormîntul lui Carlo Collodi, ca un semn de mulţumire pentru un dar minunat din copilăria mea şi a atîtor alţi puşti. Nu departe de cimitirul aflat pe un deal, există un punct de belvedere de unde se vede, jos, splendidul oraş, neverosimil de frumos, care se întinde generos. Collodi are sub control astfel bucuria din mii de case florentine, bucuria celor mici şi celor mari care îl descoperă neîncetat pe Pinocchio şi îşi petrec un interval cu el. De aceea, mă întreb, cum poate rata cineva întîlnirea cu păpuşa de lemn, întîlnire pe care ne-o propune regizorul Cornel Todea la teatrul pe care îl conduce, "Creangă"? Ce mi s-a părut semnificativ şi emoţionant, într-un fel, a fost schimbarea ştafetei între generaţii, schimbare la care am asistat împreună cu fiul meu, întărind legătura în care soarta a hotărît să fim prinşi. Pinocchio al meu a fost, ani şi ani de zile, Alexandrina Halic. Astăzi îl joacă pe înţeleptul Greiere Gemely (poreclă pe care fiul meu a purtat-o cu nobleţe şi demnitate în maternitate, dimensiunile lui de atunci sugerînd tuturor acestă titulatură; mie mi s-a părut un omagiu). Pinocchio al foarte tinerei generaţii este interpretat, încă nu strălucit, de Ani Creţu sau Camelia Andriţă. Timpul şi rodarea spectacolului sper să le aşeze cum se cuvine în personajul acesta atît de popular, de cunoscut şi de adorat. Nu este foarte simplu. Imagini din tot felul de desene animate, mai inspirate sau mai puţin, din legendele şi mitologiile individuale şi personale ale părinţilor din spectacole se pot amesteca şi încurca cu firul poveştii, aşa cum a citit-o astăzi regizorul Cornel Todea. Versiunea lui se ţine. El desface succesiunea întîmplărilor, poposeşte mai mult în unele, le analizează mai mult, le condimentează cu ironie şi tîlcul moralei, le stropeşte cu umor şi inventivitate, accentuînd mai tare abaterile lui Pinocchio şi răul al cărui prizonier pot cădea toţi cei care fac ca el, care mint, care nu-şi ţin promisiunile, care îşi supără şi îşi dezamăgesc părinţii. Atracţiile sînt tentaţiile de azi, bruiajele muzicii, ale comportamentului agresiv şi vulgar. Vulpea şi Motanul rămîn, de pildă, reprezentanţii lui "ieri", cîrlige pentru astăzi. Zîna cea bună acoperă toate timpurile, în veci. Aţi văzut cumva filmul franţuzesc de lung metraj Amélie? O dovadă tulburătoare că avem nevoie de poveste, oricînd, oriunde, la orice vîrstă. Prelungirea minţii şi a sufletului în fantastic nu va dispărea niciodată din subconştient. Cei ce nu-şi vor alunga această nevoie, vor fi salvaţi întotdeauna.
           
Spectacolul lui Todea, chiar într-o variantă actualizată, într-o formulă de music-hall poate nu pe gustul tuturor, cu elemente de bîlci şi de circ, îi implică, participativ, pe spectatori. Am văzut Pinocchio şi după premieră, cu un public predominant mic ale cărui reacţii i-au contaminat pe actori, modificînd chiar ritmul de pe scenă şi pofta celor aflaţi acolo. Multe din apariţii s-au nuanţat şi şi-au sporit savuoarea, altele au rămas neîmplinite. Cred în continuare că interpretele lui Pinocchio nu s-au acordat cu anvergura şi năstruşnicia personajului, cu giumbuşlucurile lui, cu alternarea inocenţei - în relaţie cu Zîna cea bună - cu tonul obraznic pe care îl are cînd vorbeşte cu bunul lui tată, Geppetto, de pildă. Există unele scheme şi şabloane care, sper, vor dispărea cu timpul. Cred că în acest spectacol nou, şi la propriu, şi la figurat, este distribuită majoritatea trupei. Un frumos exerciţiu de a fi împreună.
           
M-am amuzat copios de umorul cu cheie - pentru cei mari - al Vînzătorului de haine vechi al lui Dumitru Anghel, de voluptatea Florinei Luican în Zîna cea rea din Ţara Minunilor. Nu e pentru prima dată. Mi-o amintesc cu drag şi într-un hohot de rîs pe Florina Luican într-un alt spectacol al lui Todea, Voi scandal cu orice preţ. Mă gîndesc uneori că mulţi din actorii atît de speciali de la teatrele de păpuşi sau pentru copii rămîn cumva într-un con de umbră. Nedrept.
           
Un cîştig preţios al montării recente de la "Creangă" este prezenţa unui scenograf, bănuiesc tînăr, nu-l cunosc, Viaceslav Vutcariov. Nu-mi amintesc să mai fi văzut ceva lucrat de el. Stilul lui mă duce cu gîndul la Dragoş Buhagiar din ultimele două concepţii, Alchimistul şi Baal. Se poate să mă înşel, iar cei doi să nici nu se cunoască. Vutcariov vine cu un soi de luxurianţă autentică, neobişnuită, mimată pînă acum în teatrul pentru copii. Vine cu materiale consistente, bogate ca textură şi ca mesaj. Vine cu recuzită elaborată, cu mici piese minuţios lucrate şi firesc introduse în imaginea spectacolului. Fiecare personaj este gîndit cu atenţie, costumat şi încălţat coerent, ajutîndu-i pe cei mici să înţeleagă mai bine şi să memoreze după impactul vizual. Asocierea replicilor cu marca pe care o aduce cu sine costumul simplifică descifrarea protagoniştilor şi fixarea lor în versiunea Todea din zilele noastre. Peripeţiile lui Pinocchio înseamnă, dincolo de morală şi de poveţe, o sumedenie de personaje, de întîlniri, de aventuri şi de necunoscute. Această atmosferă efervescentă din textul lui Collodi îşi găseşte susţinere în numărul mare de personaje care intră şi ies din scenă. Deşi poate unele tuşe regizorale mi s-au părut groase, exagerate, ele sînt coerente cu ideea care este suportul montării, şi anume, actualizarea tentaţiilor ce i se pun în cale lui Pinocchio. Copiii de astăzi deviază altfel şi din alte pricini de la drumul drept. E bine să nu neglijăm această realitate, deşi farmecul şi parfumul poveştii îşi au puternice vibraţiile.


Teatrul "Ion Creangă": Pinocchio de Carlo Collodi. Dramatizare de Cornel Todea. Regia artistică: Cornel Todea. Scenografia: Viaceslav Vutcariov. Coregrafia: Păstorel Ionescu. Distribuţia (în ordinea intrării în scenă): Ani Creţu/Camelia Andriţă, Cristian Irimia, Anca Zamfirescu, Cristian Boeriu, Boris Petroff, Alexandrina Halic, Marius Nanău, Dumitru Anghel, Marina Procopie, Daniel Tudorică, Sibylla Oarcea, Mircea Muşatescu, Cornelia Pavlovici, Mirela Busuioc, Ioana Ginghină, Florina Luican, Mihaela Beţiu, Marioara Sterian, Ioan Georgescu, Ion Gh. Arcudeanu şi alţii.