Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Criticul poet de Barbu Cioculescu


Eseuri critice, înşelător titlu, odată ce nu critice, cât confraterne sunt eseurile poetului Ilie Constantin, ce-şi subintitulează, de altminteri, volumul Comentarii. Cu o singură excepţie, a primului medalion, toate celelalte crochiuri ale primei părţi a lucrării - cea de a doua e alcătuită din note de lectură din Balzac, Gide, Mauriac - aparţin liricii naţionale, într-un fel de istorie a poeziei româneşti, plecând de la Ion Budai-Deleanu şi Ion Heliade Rădulescu. Şi trecând prin Eminescu, şi Macedonski, cu un popas prin Arghezi, către poeţii precedând generaţia şaizecistă - Eugen Jebeleanu, Maria Banuş.

Focalizată este, în grosul ei, generaţia căreia chiar Ilie Constantin i-a aparţinut, aceea a ieşirii din tenebrele proletcultului. Sunt pagini ale unui bun cunoscător, comiliton, martor al unor ani care astăzi interesează istoria literară, fie şi sub un raport ce iese din sfera preocupărilor autorului, a revizuirilor. Optica cercetării lui Ilie Constantin focalizează elementul de continuitate, respectiv efortul de legătură cu lirica interbelică pe care l-a efectuat generaţia şaizecistă, strădania acesteia de a merge mai departe chiar, cu rezultatele obţinute, nu puţine notabile, canonizate, de altfel...

Circumstanţele în care s-a produs această descleştare a liricii, - pe etape şi cu accidente pe parcurs, până acolo unde s-a creat impresia că, spre deosebire de proză, lirica fusese lăsată de capul ei, dar şi să se descurce singură, s-au discutat mult în ultima vreme, eseistul a socotit că nu are a stărui asupra acestui capitol, dat fiind şi anii lungului său exil, alţii puteau fi mai informaţi. Pe Ilie Constantin l-a atras studiul substanţei poetice, pe profile, a unei epoci scurte, dar care a înzestrat lirica română cu o serie de personalităţi şi, în opinia sa, cu un set de remarcabile izbânzi. El însuşi s-a situat printre fruntaşii acelei generaţii - premiile scriitoriceşti primite stând dovadă.

Prietenilor de atunci le va aduce, prin urmare, o ofrandă - dar şi o mână întinsă celor ce nu l-au preţuit, iar, în vreme, au trecut hotarul vieţii. Revenirea în ţară, după un exil de trei decenii, de-a lungul cărora a cultivat şi muza franceză, cu real succes de altminteri recentul său volum de eseuri cu trimiteri la zi, ar reprezenta şi tentativa de reintrare în rândurile unei literaturi pe care, desigur, nu din dispreţ o părăsise şi nu fără dramă. Proba faliei produce acea bizară datare a multora dintre eseuri - 1970-2003 - indicând fireşte, nu o perioadă de gestaţie de lungimea vieţii unui poet de geniu, ci, presupunem, reluarea unor mai vechi texte, aduse în actualitate. Dacă aceste eseuri au apărut într-o primă versiune în presa literară a vremii, autorul nu ne mai lămureşte, considerând, probabil, amănuntul lipsit de relevanţă. Numai că istoricul literar îşi are curiozităţile lui, la urma urmei sănătoase.

Scopul de a surprinde esenţa creaţiei unui poet nu-i răpeşte lui Ilie Constantin dreptul la independenţa opiniei, de unde şi luări de poziţie faţă de analişti înaintaşi celebri. Şerban Cioculescu este cenzurat acolo unde consideră lirica lui Ion Heliade Rădulescu sub aceea a lui Cârlova şi Grigore Alexandrescu, şi anume în termeni acizi: "preferinţa estetică înduioşează omeneşte, dar este greşită." Nu este cruţat nici G. Călinescu, în modul în care citeşte cea mai reuşită baladă a lui Dimitrie Bolintineanu, Mihnea şi Baba, repovestind-o în termeni socotiţi improprii ("horcăit cavernos", "hohot"), ceea ce nu-l împiedică pe eseist să discearnă în opera clasicului poet şi un potop de compoziţii dulcege. Dar, pe tot parcursul, Ilie Constantin caută capodopera, fie şi în sensul de cea mai înaltă reuşită a unui poet luat în totalitate.

Lectorul ia seama că poeţii cercetaţi sunt şi iubiţi de către eseist şi că acolo unde faţă de unul dintre dânşii s-a folosit un termen inadecvat, jumulind ceva din măreţia omului, (N. Davidescu afirmând că Macedonski a avut una din cele mai îndelungate, mai emoţionat de dureroase gestaţii intelectuale, altfel zis, a evoluat încet), emitentul este numaidecât pus la punct, precum, cu gentileţe Nicolae Manolescu ce vorbise de o înnoire a poetului, deci cu bătaie în aceeaşi direcţie. Nicolae Davidescu şi Nicolae Manolescu sunt confruntaţi cu argumentul că evoluţie şi gestaţie nu sunt termeni compatibili, ca şi cum vreunul dintre criticii în cauză ar fi susţinut contrariul sau ar fi fost vinovat de terminologia celuilalt! Şi de parcă nu Macedonski ar fi fost în tinereţe autorul de versuri de genul: "Două vorbe face pieptu-mi să tresară/ Una este mamă, alta este ţară." Iar formula lui Ilie Constantin: "multă vreme reuşitele macedonskiene în poezie sunt rare, aproape inexplicabile, iute sufocate de o logoree de tip avocăţesc" apare şi mai tranşantă.

La clasici, precum şi la contemporani, metoda pretinde o lectură integrală a operei, cu prezentarea pieselor de maximă evidenţă, material vorbind parcurgerea cronologică a volumelor, pretinzând erudiţie chiar şi în privinţa comilitonilor, luând în consideraţie extrem de bogata recoltă de după 1964. Când, adică, poeţii cu câte un volum la trei ani erau consideraţi feneanţi, poetul cu un volum la doi ani, văzut cu comizeraţie, cu un volum anual, la limita normalului, cu două şi trei volume anual plus o antologie, ca fast exemplu de urmat cu urgenţă. în acei ani se putea trăi din poezie. Clasicii în viaţă, Arghezi, Stancu, Beniuc o duceau regeşte. Câte ceva pica şi celor blestemaţi. Trăia şi-şi punea semnătura pe colţul de sus din stânga al petiţiei poetul Traian Iancu. Dacă limuzina în care circula bardul Adrian Păunescu nu era Mercedes, suntem dispuşi a aduce cuvenita rectificare.

Venerat, Tudor Arghezi îi furnizează lui Ilie Constantin încă o săgeată la adresa lui Şerban Cioculescu, în legătură cu poemul Stepele: "Şerban Cioculescu minimalizează greşit Stepele considerând-o un psalm printre mulţi alţii - este mai mult decât atât!" Criticul însă nu minimaliza deloc magnifica poezie, dar mă bate gândul că stilul paginii sale, lipsit de patetism şi rezervându-şi o anumită distanţă de obiectul cercetat se afla la opusul capacităţii de îmbrăţişare a unui critic poet. Acesta nu e un reproş, temperatura ridicată a adeziunilor sale la reuşitele poetice comentate convine, credem, unui moment dificil, în care se scrie enorm de multă poezie şi se citeşte tot mai puţină.

Cele mai semnificative versuri ale poetului cercetat - Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu, Marin Sorescu - sunt cu fină pătrundere descifrate, câteodată cu neaşteptate conotaţii, cel puţin faţă de ceea ce, linear, oferă textul, către cea mai secretă cută a acestuia. Metoda nu pretinde diferenţieri valorice, fiecare poet fiind grădinarul câte unei planete de sine rotitoare, într-un cosmos fără fuziuni şi ciocniri. Cei treizeci de ani de scriere a câte unui medalion se mai interpretează în sensul completării de lecturi, pe măsura apariţiei de noi şi apetisante titluri, schimbând cumva chipul liricului din ramă dacă nu doar modificând căderea luminii pe portret.

A nu scăpa din vedere nici unul din volumele Ilenei Mălăncioiu, Florenţei Albu, Constanţei Buzea - ca să ne referim doar la lirica feminină - a fost punctul de onoare al exegetului, sub care unghi, Eseuri critice se înfăţişează, prin temeinicie, seriozitate, acurateţe, de un folos de netăgăduit. Acei poeţi ce nu figurează în culegere - Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru şi mai în genere generaţia pierdută - prin elecţie, Ben Corlaciu n-a făcut parte dintr-însa şi doar în parte Ion Caraion - dar şi Ana Blandiana, din generaţia copios prezentă în tom, indică fruntariile unui interes poetic, dacă nu şi ideologic, ceea ce, ar putea purta spre un detectivism la care nu vom purcede. Ca istorie a liricii naţionale, Eseuri critice arată, atunci, precum tabelul lui Mendeleev, cu pătrăţele libere.

Poate chiar că punând în suită condeie afine, de la Ghilgameş care deschide ciclul, la Şerban Foarţă, ce-l închide, eseistul a respectat cel mai pertinent dintre sfaturile pe care i le dădea Polonius, viforosului său fiu. Şi poate, iarăşi, în aceasta ar consta modul de citire al cărţilor întinse pe masa de joc. Opinia, la persoana întâi totdeauna, acordă Eseurilor critice statutul unui jurnal de lectură: "Fiecare cititor al unui poet de această valoare (Leonid Dimov, n.n.) va fi având preferinţe, scriind despre autor, se înţelege că preţuiesc întreaga sa creaţie, piesele comentate fiind doar unele din cele de care mă simt, personal, ataşat". Criticul de profesie evită asemenea confidenţe primejdioase, făcându-le, Ilie Constantin se delimitează de tagmă. Preferă, aşadar, să fie un connaisseur, degustător, expert. El întreprinde explorări în continente dilecte, iar dacă unul dintre poeţii preţuiţi, Victor Felea, bunăoară, declara, în jurnalul lui intim, a-l detesta pe Ilie Constantin, din n enumerate cusururi, acesta, în final de partidă, răspunde cu simpatie.

Cum şi noi, de acord cu laudele aduse liricii şi omului Cezar Baltag, ne bucurăm a-i fi plăcut eseistului versurile ca de descântec: "Cu bice de insomnie/ şi cu funii de petunii/ ca la răsăritul lunii", fără a pune la inimă că, în urmă cu trei decenii, într-un poem dintr-un volum al nostru rima funii/petunii devenea punctul de miră al unui refuz. Lucru care nu ne împiedică să păstrăm cu plăcere Eseuri critice în bibliotecă, izvor de referinţe, recital de stil, fericită întoarcere în Patrie a grenadirului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara