Răzvan Voncu,
Poeţi români de azi
(I), Editura Muzeul
Literaturii Române,
Bucureşti, 2015,
189 pag.
Acoperitor de spaţii mari literare şi
specializat în ingrata, critică de ediţii,
mefient şi chiar expulzant în raport
cu limbajul critic ghilotinant sau,
dimpotrivă, nivelator prin magnificare,
Răzvan Voncu este, evident, dotat să dea
sinteze. Metoda sa de lucru ar fi, aparent,
simplă: lectura la firul ierbii, o contextualizare
bogată, „profesorală” în sensul bun al
termenului (căci precisă şi logică), apoi o
relectură a „şantierului”. El pleacă de la câte
un concept, ca orice cartezian, pentru
care caută o formă. De aceea, discursul său
rămâne agreabil şi ponderat chiar atunci
când trebuie să amintească şi „volume
ruşinoase” din ceea ce numeşte el Perioada
comunistă (1948-1989), practic prima secţine
a cărţii, perioadă despre care Eugen Negrici
a scris cărţi (ne)recomandabile protocroniştilor,
a doua secvenţă reunind comentarii redevabile
Perioadei democratice (1990-2015). Pentru
ambele intervale, tonul se dovedeşte direct,
la adăpost de efuziuni, interpretările propriuzise
fiind contrapuncatate de salubre şi
suficient de discrete „învăţături” ale cronicarului
cu experienţă pentru alegria solipsistă a
destui „insurgenţi” care mizează pe poetica
şocului.
Faţă de reţetele „flamboaiante” mizerabilistic,
regăsibile, de altfel, şi în sensibilitatea unor
texte hip-hop de mare vogă, dar şi faţă de
apetitul, uneori maniacal, pentru succesul
de tip Blitzkrieg, criticul se pronunţă fără
echivoc, metodic: „...1) îndepărtarea publicului
larg de poezie se explică tocmai prin înlocuirea,
de către majoritatea poeţilor de azi, a lirismului
cu o formulă «tehnică», relativ facilă şi din
care lipseşte emoţia, şi 2) o critică insensibilă
la valoarea estetică şi dispusă să refuze
un discurs, doar pe criterii programatice,
indiferent de valoarea şi autenticitatea
experienţei literare conţinute”. Cum
complexitatea este văzută, în mai multe
elanuri teoretizante, drept un plus inalienabil
al lirismului dintotdeauna, fără ca asta să
însemne neapărat încifrare sau codificare
ezoterizantă, Răzvan Voncu devine foarte
atent, când survolează cariere încheiate
biologic, la pericolul eventualei manierizări.
Poeţii nu au cum să achieseze seren la obiecţii:
ne amintim, căci a devenit celebră pentru
„dosarul” incriminant întocmit categoriei
criticului, de Marin Sorescu, într-o situaţie
în care era contestat, chiar pentru manieră,
de un critic celebru, pe care l-a făcut „muscă
ce bâzâie într-o vioară”. Autorul Liliecilor,
à propos, are, aici, parte de o analiză
convingătoare, centrată pe ideea mirării
traversării realităţii prin limbaj. Postumele
sunt şi ele chemate să ajute la închegarea
unor rute poietice cu noduri coagulante în
zona tragicului, mai ales, câtă vreme, în
conştiinţa multora, Sorescu ar putea rămâne
un ludic, un neîntrecut, ce e drept, în recoltarea
de trouvailles ironiste imediat retenabile.
Investigat acribios, pe etape, este şi
Nichita Stănescu, orficul en titre al şaizeciştilor,
care beneficiază şi de cel mai extins segment
din volum, alături de Nicolae Labiş, precursorul
său recunoscut, al cărui profil constituie şi
uvertura panoramei de faţă. Şi nu e de mirare:
Labiş e plasat sub genericul Posteritatea
dificilă a unui poet afirmat într-o epocă
barbară, iar Nichita apare, ca împătimit al
levitaţiei şi al metamorfozelor, sub chapeauul
Poezia ca stare de libertate. Sigur că gândul
său de a vieţui transpolitic (Labiş, mort la
21 de ani, va resuscita perpetuu acea
chinuitoare întrebare referitoare la posibilul
său traiect) poate fi calificat drept naiv. Şi
atunci intervine nuanţarea exegetului, care
se străduieşte să se menţină într-un fel de
valéryan midi le juste al textului: „Însă
dovezile că acest scriitor, ce părea a trăi
cu sârg o frumoasă şi furtunoasă boemă, na
rămas insensibil la dezastrul în care se
adâncea România, sunt numeroase, atât în
memorialistica celor care l-au cunoscut
îndeaproape, cât şi în opera sa”. Sesizăm,
mai mult, că geometria cărţii nu e deloc
inocent gândită, şi are, nu o dată, implicite
axe polemice. În densul capitol dedicat
autorului Albatrosului ucis, citim esenţialul
despre o voce care, pentru unii, nu a fost
decât o portavoce comunistă: „Labiş readuce
poezia noastră la modelul Eminescu”. Şi
atunci ni se pare cu atât mai judicios,
deloc arogant sau redundant, gestul lui
Răzvan Voncu de a elogia facerea poemului
cu resursele, limitate totuşi, ale interiorităţii
invadate şi vampirizate, în cele din urmă,
de demonul muncii neostoite: „...aş
atrage atenţia tinerilor poeţi români asupra
demersului la care Nichita Stănescu şi-a
supus creaţia, spre a nu o lăsa să obosească.
Poezia nu se rezumă la inspiraţie, la
«slova de foc» care, în fond, vine atât de rar.
Pentru a-ţi construi un univers poetic inimitabil
şi recognoscibil, pentru a rămâne actual,
e nevoie de travaliu şi de neodihnă”. Pe cam
aceleaşi coordonate ale elogierii renuvelării
de sine sau, oricum, ale spaimei faţă de
autorepetare, se situează şi celelalte analize
care ne-au „prins” anume interesul, consacrate
lui Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Ioan
Es. Pop, Adrian Alui Gheorghe sau Anei
Blandiana, lui Mircea Dinescu, Liviu Ioan
Stoiciu ori Marian Drăghici.
Poeţii noştri de azi, într-un prim „lot”, îl
arată pe Răzvan Voncu drept posesor al unui
bun ochi critic, vigilent în a-i remarca pe
aceia care înţeleg că miza capitală în operaţiunea
de canonizare literară ţine de înţelegerea
acestui „simplu” comandament: a scrie
pentru mai târziu.
