Al. Cistelecan, Magna cum laude (Diacritice II),
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 204 p.

Dacă Al. Cistelecan a trecut, în ultimele trei decenii, drept unul dintre cei mai fini cititori de poezie de la noi, el a demonstrat deunăzi – mai exact în 2007, odată cu apariţia Diacriticelor – că nici lectura criticii nu-l lasă rece.

Ba, din multe puncte de vedere, ea e şi mai incandescentă, întrucât îi pune în mişcare spiritul de competiţie. Când vine vorba de critică, cronicarul „Vetrei” nu tratează, propriu-zis, volume, ci se ia la întrecere cu comentatorii vizaţi. Şi, nu de puţine ori, din dialogul cu critici de calibru precum Adrian Marino, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu sau Ion Pop (protagoniştii Diacriticelor), Cistelecan ieşea învingător măcar în ce priveşte sagacitatea.
Cu poeţii deveniţi critici, verva polemică a lui Al. Cistelecan e şi mai accentuată. Cel mai recent volum, Magna cum laude (Diacritice II) pleacă de la premisa, mai mult sau mai puţin serioasă, că „Niciodată România n-a avut atâţia poeţi doctori ş…ţ Absorbiţi de universităţi, poeţii (şi prozatorii, fireşte) n-au avut încotro şi, după 90, au trebuit să-şi ia patalama de savanţi. Celor mai mulţi nu le-a stricat (la creativitate) şi niciunuia nu i-a dăunat, în genere vorbind. Convertirea scriitorilor în doctori e unul din micile fenomene culturale de azi cu oarece semnificaţie”. Numai că din cronicile lui Cistelecan, publicate anterior în cadrul rubricilor din „Cultura”, „Vatra”, „Familia” sau „Argeş”, nu prea reiese – cu puţine excepţii – că aceşti scriitori au devenit critici propriu-zişi, chiar dacă s-au apucat să comenteze cărţile colegilor. Dimpotrivă.
Înainte de toate, Magna cum laude se constituie într-un manual de moravuri ale scriitorului devenit critic peste noapte. Cronicile lui Al. Cistelecan inventariază, în fond, toate bovarismele, naivităţile sau stereotipiile de lectură ale scriitorilor intraţi doar pe jumătate în pielea criticilor literari. Afirmaţia din prefaţa cărţii cum că „cercetările lor au o nonşalanţă în plus şi vin din unghiuri de atac destul de surprinzătoare” trebuie privită cu multă circumspecţie. Cel mai adesea, Al. Cistelecan îşi tratează subiecţii apelând la un arsenal inepuizabil de şicane ironice, când simpatetice, când de-a dreptul distrugătoare. În hărţuirea şi în tocarea măruntă a volumelor de critică (chiar pornind de la un cuvânt sau o frază nevinovată), Al. Cistelecan face treabă de maestru. Magna cum laude nu se transformă niciodată în „summa”, deşi poate cel mai corect ar fi să remarcăm că cele mai multe dintre calificative se limitează la „cum laude” pur şi simplu.
De aceea, chiar când e vorba de cărţi mai puţin importante ale unor scriitori de prim rang – şi asta se întâmplă la tot pasul, de vreme ce aproape toţi se ocupă de critică doar în timpul liber – sau de autori de raftul doi precum Horia Bădescu, George Vulturescu, Paul Aretzu, Carmen Firan, Ioan Milea sau Călin Vlasie, comentariul lui Al. Cistelecan e absolut savuros. Cartea se citeşte cu plăcere în ciuda obiectului ei, de multe ori nedemn de atenţia prelungită a comentatorului. La fel ca mai toţi criticii ardeleni, Cistelecan se apleacă cu prea multă mizericordie analitică asupra unor autori care ar putea fi împăcaţi şi cu o strângere bărbătească de mână. E drept că criticul de la „Vatra” trage oarecare folos stilistic din această coborâre de nivel: cu cât autorul discutat e mai predispus la gafe de tot soiul, cu atât e el mai pasibil de a fi tras într-un portret caricatural marca Cistelecan. De aceea, se poate spune că deficienţa de selecţie e compensată numaidecât de maliţiozitatea vioaie a comentatorului.
Cea mai eficientă expresie a maliţiozităţii e, în mod paradoxal, eufemismul. Critica lui Cistelecan e cu atât mai ascuţită cu cât pare să facă lungi piruete pentru a ascunde defectele autorului comentat. Într-o retorică disimulativă de mare clasă, criticul se preface că identifică cu greutate câte o carenţă minoră. De cele mai multe ori, în punctul de pornire, această deficienţă pare neglijabilă, când nu e prezentată de-a dreptul ca o calitate. Tot insistând însă asupra ei printr-o serie de driblinguri retorice menite să-ţi ia ochii (lui Cistelecan îi plac calambururile, jocurile argumentative absurde, ipotezele false), această carenţă ia amploare. Din minoră, ea devine gravă; iar din ingenios, autorul vizat se transformă repede într-un ridicol cu acte în regulă. Asta, desigur, doar după ce toate argumentele invocate în favoarea lui cu scrupulozitate avocăţească şi cu conştiinciozitate fraternă au fost concediate rând pe rând. Efectul e devastator tocmai pentru că Cistelecan pare, la tot pasul, că face eforturi extraordinare de a ascunde defectul şi de a cârpi scriitura autorului comentat. Dacă, în final, acest efort se dovedeşte în van, nu-i în fond, vina criticului, ci, vai, a defectului însuşi, ce iese la suprafaţa scriiturii ca gaură de proporţii.
Să luăm, spre exemplificare, cronica dedicată Viziunilor critice (2005) a lui Paul Aretzu. În punctul de pornire, Cistelecan pare că elogiază calităţile hermeneutice ale autorului, manifeste în capacitatea de a se „avânta imediat la ideea poetică (nu la arta poetică), raportându-ne la peripeţiile din interiorul viziunii şi mişcările de tectonică a spiritului de acolo)”. Numai că, pe nesimţite, gravitatea de fond a comentariului lui Aretzu degenerează într-o incapacitate cronică de valorizare, dublată de inadecvare şi supralicitare simbolică. Sigur, Cistelecan formulează diagnosticul mult mai frumos, de nu sarcastic de-a binelea: „El scoate poezia la liman general, simplificând-o la o linie de idee sau de atitudine şi asigurându- ne, bunăoară, că în poezia lui Eugen Evu, «deşi căzut, omul, perceput pascalian, are privilegiul redempţiunii prin cunoaştere» (p. 44); sau că, la Octavian Doclin, «dihotomia masculinfeminin, simbol al fecundităţii continue, este văzută ca o hierogaie cosmică, nuntă între cer şi pământ, reprezentată printr-o ninsoare în sus, elementul htonian, simbol al morţii, fiind generator de viaţă» etc. (p. 60). Se poate să fie aşa; lucruri atât de importante se pot petrece în orice soi de poezie, fie ea bună, fie ea mai aşa; e însă limpede, din felul în care vorbeşte Paul Aretzu despre «concepţiile» întrupate în poezie, că Eugen Evu şi Octavian Doclin sunt colegi cu Dante (de nu invers); şi ceilalţi poeţi comentaţi sunt, la rândul lor, tot poeţi de ispravă şi au concepţii tot atât de profunde şi filosofice. Cumnecum, cam toţi filosofează adânc, şi nu neapărat din proprie iniţiativă, ci pentru că Aretzu le ridică poezia la reflecţie şi-i place s-o vadă desfăşurând oarece sistem de gândire (sau de simboluri). Curat Dante iese Alexandru Muşina în sonetist” etc.
Magna cum laude musteşte de subtilităţi ironice ce vizează, toate, deconstruirea ticurilor de scriitor în critică. Nu atât sistemul critic sau structura argumentativă îl interesează pe Cistelecan, cât temperatura scriiturii şi atitudinea personajului din umbra ei. Astfel, Liviu Antonesei e un cititor prea exaltat, pasibil de „un dezastru de voluptăţi” la prima citire a Sexus-ului lui Miller; Romulus Bucur se lasă prea uşor şi definitiv pradă primelor impresii, fapt ce dăunează grav originalităţii: „Ar fi lucru de tot minunat dacă Romulus Bucur ar fi lăsat să scrie primul despre toate cărţile despre care vrea să scrie […] Dacă, prin neagră fatalitate ori prin simplu ghinion, se-ntâmplă cumva ca Romulus Bucur să fie al doilea comentator din şir, riscul de a spune ce s-a spus deja e aproape – cum să zic mai elegant? – inconturnabil”. Ion Iovan e prea ataşat de obiectul monografiei, gata „să îmbrăţişeze” cauzele lui Mateiu Caragiale chiar şi când nu se cuvine, Andrei Bodiu şi Dumitru Chioaru suferă de un „complex de egolalie” ş.a.m.d.
Nu-i rost de întins vorba. Cartea îl consacră pe Al. Cistelecan drept cel mai mare căutător de noduri în papură al literaturii române contemporane. Din păcate, însă, aşa cum remarcam şi în cronica de acum câţiva ani la Diacritice, permanenta luare peste picior a autorilor recenzaţi, indiferent de greutatea demersului şi de natura obiectului, subminează capacitatea de ierarhizare corectă şi creează impresia de frivolitate. Chiar observaţiile cele mai fine – prezente pe fiecare pagină a volumului – sunt subminate de această retorică antifrastică fără pauză, vecină cu bagatelizarea. E greu de urmărit şi de detectat atât valorizarea individuală a autorilor comentaţi, cât şi ierarhia de ansamblu sau constantele pentru care pledează Cistelecan în critică. Mai ales când comentatorul, prins el însuşi în acest joc complex de pertractări şi retractări, nu se poate hotărî cu privire la diagnostic. Câteodată, de dragul show-off-ului dialectic, cronicarul alunecă de-a dreptul în contradicţii. Despre George Vulturescu ni se spune, de pildă că, „dintre poeţii care s-au apucat de critică (…) e singurul cu comportament de critic”, afirmaţie nu doar exagerată, ci, se va dovedi mai jos, de-a dreptul falsă, de vreme ce redactorul-şef al „Poesis”-ului nu reuşeşte să identifice niciun criteriu de organizare a poeţilor comentaţi, iar cartea lui reprezintă, de fapt, „o scară de amabilităţi şi entuziasme”. Şi mai e ceva: Al. Cistelecan se arată, în general, ceva mai blând cu autorii lipsiţi de contur, cu care nu simte nevoia să se întreacă în vervă şi inteligenţă. Aşa se face că volumele lui Alexandru Muşina, Andrei Bodiu sau Ioana Pârvulescu sunt tratate mai aspru decât sar fi cuvenit.
Ce critic mare ar deveni Al. Cistelecan dacă s-ar hotărî să-şi acorde o mică vacanţă de la inteligenţă, prea adesea echivalată fără rest cu ironia, şi şi-ar propune să vorbească serios măcar din când în când!