Generaţia ‘60 îşi scrie în ultimii ani memoriile, lucru pe care l-a făcut şi Gabriel Dimisianu, în 2003, prin nişte splendide Amintiri şi portrete literare în care autorul reuşea să se eclipseze, pentru a nu ecrana cu propria subiectivitate galeria de autori români, mari şi mici, cu care fusese contemporan.
Acest efort de obiectivare este unul constant la G. Dimisianu, iar critica de întîmpinare, ca şi istoria literară, îl asumă în beneficiul intelectual al lectorului şi – dacă nu e prea emfatic spus – în cel al literaturii române în întregul ei. Avem puţini cronicari şi istorici literari de valoarea şi probitatea lui Dimisianu; şi încă mai puţini exegeţi capabili să surprindă valorile artistice atît în istoricitatea, cît şi în constituirea lor, atît în evoluţia gustului, cît şi în formarea unuia nou. De regulă, experţii în trecut rămîn cantonaţi în el, neavînd priză pentru formele noi şi pentru formulele novatoare care nu au fost deja consacrate; iar cei receptivi la ultimul val nu se prea disting de el, lipsiţi fiind de o ancoră culturală şi de o perspectivă a întregului evolutiv.
Sfîrşit şi început de secol reuneşte cronici, medalioane, evocări, portrete critice (unele şi memorialistice), pornind de la cărţi de diferite genuri, de la cazuri bio-bibliografice relativ complicate, de la reeditări, relecturi şi necesare revizuiri şi, totodată, de la opere literare sau critice din prezentul cald. E o diferenţă structurală între a scrie despre un roman nou ca Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu şi a decupa din actualitate centenarul unui autor precum Eugen Jebeleanu. În primul caz, criticul este prima „verigă” din lanţul receptării, neavînd posibilitatea raportării la opinii anterioare pe marginea subiectului. El nu se poate referi, în analiza pe care o face şi în evaluarea romanului, decît la opinii sincrone, ale altor cronicari care să fi scris de curînd despre aceeaşi carte. Gustul este deci esenţial pentru a discerne literatura de non-literatură şi, în cadrul celei dintîi, operele durabile de cele perisabile. Prin asemenea restrîngeri succesive şi tot mai selective, romanul lui Cristian Teodorescu este cotat aşa cum merită, iar judecata de valoare a lui Dimisianu are inclusiv un rol de reglaj în corpusul prozastic actual: „Dincolo de tehnicile epice adoptate ad-hoc şi de pretinsa dezordine narativă este de urmărit în cartea lui Cristian Teodorescu felul în care se alcătuieşte în paginile ei imaginea unei lumi. A unei lumi şi a lumii. A lumii mărunte dintr-un orăşel din împestriţata Balcanie şi a lumii celei mari, astfel zicînd. Aceasta şi este realizarea de primă însemnătate a scriitorului în cartea de care vorbesc: înfăţişează în ea o umanitate marcată de condiţia derizoriului, a umilităţii şi totodată semnificativă în plan existenţial.” (p. 363).
Pe subiectul Jebeleanu, focalizarea nu va mai fi pe o anumită carte, ci pe opera şi acţiunea scriitorului în liniile lor mari şi semnificative. Analiza critică face loc unui desfăşurător concentrat, cu reţinerea bornelor importante în sine şi pentru întreaga evoluţie. Astfel i se prezintă lui Dimisianu Hanibal, volumul de versuri din 1972, recitit în 2011 nu numai cu interes de istoric literar, ci şi cu sentimentul, proaspăt, că această lirică „protectoare” e mai mult decît reflexul unor convingeri antirăzboinice convertite artistic. Dincolo şi dincoace de exerciţiul istoriografic, criticul din Gabriel Dimisianu îl modernizează pe poetul aflat la centenar, depăşind cadrul strict al războiului şi al reacţiei morale la el pentru a vorbi despre un „sentiment al dezaxării existenţiale”, al „prăbuşirii nesfîrşite şi al extincţiei”. După care criticul redevine istoric literar şi arheolog cultural, intrînd din nou în istoria imediată traversată, epocă după epocă, de Jebeleanu.
Dacă poezia îşi creează propriul spaţiu simbolic şi expresiv, putînd fi citită ori diferit de la un context la altul, ori, dimpotrivă, prin abstragerea din toate contextele, biografia intelectuală a lui Jebeleanu constituie un capitol de istorie dată, ce trebuie reparcursă ca atare şi esenţializată. În doar cîteva rînduri, nu mai puţin de trei faze din evoluţia lui Eugen Jebeleanu sînt înfăţişate sine ira et studio, istoricul literar cunoscînd perfect atît subiectul auctorial de care se ocupă, cît şi epocile traversate de acesta: „Politic, în sens larg, înainte de război, Eugen Jebeleanu se plasase la stînga, la un loc cu Sahia, M.R. Paraschivescu, G. Ivaşcu, G. Macovescu, Geo Bogza, Cicerone Theodorescu şi alţii. La dreapta erau Mircea Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu, Noica, aşa cum se ştie. După război faptul că fusese înainte la stînga i-a creat (şi) lui Jebeleanu beneficii. În ce-l priveşte mai e de amintit situaţia specială în care s-a aflat, după 1965, ca autor al reportajului despre procesul lui Ceauşescu, scris, să nu uităm, în vremea cînd nu putea să ştie că tînărul ilegalist va deveni ce a devenit peste zeci de ani. A colaborat Eugen Jebeleanu din plin, o perioadă, apoi din ce în ce mai puţin, cu toate funcţiile decorative care i s-au dat. Iar de la un punct nu a mai colaborat, a început să devină critic, în special după nefastele Teze din iulie 1971, care proclamaseră întoarcerea aberantă la dogmatism.” (p. 235).
Iată o evoluţie, în trei timpi, comună cu cea a lui Geo Bogza (menţionat) şi a lui Geo Dumitrescu, pentru a vorbi numai despre poeţi, şi poeţi de calibru, care vor trece de la insurgenţă tinerească la realism socialist şi de la realismul socialist la susţinerea făţişă a unei noi insurgenţe, estetice. Credinţa în Stînga, contrazisă brutal de epoca Partidului unic şi a ucazului ideologic, se va regăsi, în continuare, sublimată în lirică, la toţi cei trei poeţi. Iar combativitatea lor veche va fi pusă în sprijinirea tinerilor scriitori din anii ‘70, a luptei acestora.
Nu e întîmplător că evocatorul lui Eugen Jebeleanu insistă asupra acestei ultime faze a longevivului scriitor. Ca şi cel evocat, Gabriel Dimisianu însuşi i-a susţinut critic pe tinerii onirici şi „evazionişti” lirici ori prozastici. Lista de susţinere instituţională a lui Jebeleanu se suprapune, aproape, celei de aplicaţie şi integrare critică a lui Dimisianu: de la Virgil Mazilescu la Vintilă Ivănceanu şi de la Dumitru Ţepeneag la Leonid Dimov, e vorba de valori de reconfigurare a hărţii literare din acei ani şi totodată de pariuri cîştigate în timp. Modernizînd, după cum am văzut, prin lectură lirica mai degrabă neoclasică a autorului lui Hanibal, criticul a putut recunoaşte cu uşurinţă şi explora încă din actul constituirii şi platforma de nouă sensibilitate artistică a oniricilor. Mica prejudecată că Dimisianu ar fi un critic de proză, aşa cum Grigurcu este unul de poezie, se cere corectată prin evidenţa corpusului de cronici date, de-a lungul anilor, la volume de poeme ce aveau să devină fie canonice, în mainstream, fie experimentale, cu forţarea canonului. Iată-l pe atît de originalul Vintilă Ivănceanu, caracterizat lapidaresenţ ial, cu neagra ocazie a dispariţiei: lirica sa – punctează G. Dimisianu – „schimbă necontenit registrele: clovneria cu sugestia tragicului, strîmbătura cu surîsul, sordidul cu somptuosul, grotescul cu graţiozitatea, bonomia cu persiflarea şi tot astfel. Poetul se defineşte, zeflemitor, ca o însumare a contrariilor” (p. 189).
În fine, dacă alţi critici par să aibă un cîrcel cînd e să scrie despre cărţile importante ale confraţilor lor, Gabriel Dimisianu o face cu aceeaşi aplicaţie şi cu o neobişnuită, la noi, căldură a portretizării. S. Damian, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Alex. Ştefănescu şi alţii asumă tipuri de critică şi scriituri diferite de cele proprii lui G. Dimisianu, ceea ce face cu atît mai interesantă întîlnirea şi cu atît mai folositoare radiografia. E o radiografie ce foloseşte nu numai publicului, ci şi criticilor înşişi, o metaliteratură aplicată metaliteraturii şi o evaluare a evaluatorilor de profesie. Regretatul Cornel Regman o făcea în regim preponderent polemic. Gabriel Dimisianu o face cu o exemplară adecvare la specificitatea critică, nu mai puţin marcată şi relevantă decît cea artistică. „Deja uitatul” S. Damian apare astfel, sub lupa criticului şi istoricului literar, în dubla sa ipostază: de comentator normativ şi prescriptiv după normele şi prescripţiile realismului socialist, dar şi, ulterior, de febril susţinător tocmai al inovării şi al răsturnării tabuurilor ceauşiste. Linia de evoluţie a lui S. Damian va fi trasată cu aceeaşi siguranţă de un mare critic negelos pe realizările altora: „Critic mai mult al ideilor în anii de început, S. Damian evoluează totuşi către o abordare complexă a literarului, atent la structuri şi la procedee, la tehnici, la aspecte stilistice, dar nu mai puţin, în continuare, la încadrarea istorico-socială.” (p. 400).
Sfîrşit şi început de secol e o carte din care înţelegi faptele literare din trei epoci distincte, ca şi sistematica lor din şirul aparent aleatoriu: o panoramă critică în diacronie.