Observăm de ceva timp încoace că, pentru evidenţierea unor valori ale spaţiului cultural românesc, se invocă, cu accente grave, aşa-numite criterii de valoare. Comparate aceste criterii de astăzi cu altele de acum cîteva decenii sau chiar un secol în urmă, observăm o inversare sau mai curînd o înlocuire a adevăratelor criterii, cele venite din esenţa înţelesului acestui cuvînt, cu unele noi, invocate ca stînd la baza schimbărilor de care societatea românească are nevoie. Şi totul de parcă s-ar pune în practică ciudatul principiu al lui Murphy, şi anume cel care spune că „dacă un lucru merge bine, trebuie făcut totul pentru ca el să meargă prost”. Sau dacă ne-am raporta la schimbarea de mentalitate a societăţii, fie impusă de ideologii pasagere, fie preluate după modele perdante, cum ar fi crearea „omului nou”, modificat radical şi adus la gradul de impasibilitate faţă de originile sale sau recentul „om nou nouţ”, după sintagma consacrată de Octavian Paler, vom constata că ele au fost posibile numai prin înlocuirea criteriilor de valoare cu altele, şi ele tot de „valoare”, dar după concepţia celor ce doreau să manipuleze în scopuri de moment. Şi puse astfel în aplicare, aceste noi criterii au degradat societatea românească într-un hal fără de hal.

Niciun semnal de alarmă tras nu a schimbat cu nimic deciziile care au modificat lucrul bine făcut în lucru rău făcut şi consolidat acum ca model care prinde la cei ale căror planuri de ascensiune rapidă se pot împlini peste noapte. Bulversarea societăţii, astfel, este şi scopul acestor noi „criterii de valoare”, care răstoarnă lumea cu susul în jos (şi, evident, ca acum, cu josul în locul susului). Cînd puteam să evoluăm în lume după modelele solide ale societăţilor democratice şi libere, ne-am întors cu spatele la ele, ne-am însuşit alte criterii, după alte modele previzibil catastrofale, şi am secerat valorile, aşa cum, cu nepăsare şi prejudecăţi, radem la fel tot ce se iveşte mai de Doamne ajută acum, fie alungîndui de acasă pe cei mai valoroşi, fie ignorîndui în casele lor, izolaţi şi lăsaţi pradă disperării. Imediat se găsesc înlocuitori, inşi de carton, dar puşi în evidenţă de noile „criterii de valoare”, false şi lipsite de sens, înlocuitori urcaţi la vîrf, fie din nepăsarea celor ce deja s-au aşezat în lehamite, fie din interesul personal al altora, care, deşi valori autentice, s-au mulat pe cerinţele de acum, oportunişti, pregătiţi oricînd să-şi schimbe criteriile după prima adiere de vînt ce propune o altă schimbare, mai aducătoare de profituri rapide.

În plan cultural, cangrena este mult mai mare şi mai gravă. Pare nevindecabilă. Dacă ar fi să ne uităm la ce şi cum am promovat în spaţiul marilor culturi, vom vedea că am ignorat cu consecvenţă cele mai banale metode de impunere a adevăratelor valori. Să luăm doar exemplul lui Eminescu. În timpul vieţii nu s-a pus problema promovării lui în afară. La acea vreme noi ştiam de Shakespeare, de Goethe, de Dante, dar şi de Lenau sau alţi minori ai momentului, în timp ce lumea Europei habar nu avea de Eminescu. Mai tîrziu, cînd s-a pus problema promovării lui, s-au tradus cum s-au tradus poeziile sale, în cîteva exemplare, s-au pus pe rafturile bibliotecilor, ambasadelor sau centrelor culturale, şi gata, asta a fost tot. Iar de la schimbare la schimbare, s-au reluat aceleaşi traduceri, s-a bifat acţiunea şi gata, ne simţeam ai lumii cu un Eminescu tradus în 147 de limbi, ascuns în mini-biblioteci ale ambasadelor României de aiurea. În timp ce modalităţile de promovare a valorilor culturilor lumii rulau prin faţa ochilor noştri fără să le sesizăm. Cei mai mulţi (pentru că o valoare este cunoscută numai dacă intră în conştiinţa maselor, nu doar în cea a unor personalităţii care-şi fac meseria şi îşi consolidează erudiţii egoiste sau îşi urmăresc scopuri doctorale, academice etc.) au aflat de marile valori din opere artistice bine făcute (piese de teatru, filme, documentare esenţiale). Un film bine făcut despre Shakespeare l-a făcut cunoscut unei mari mase de oameni interesaţi sau nu de cultură. Un Cervantes, la fel. Hemingway, alţii şi alţii. Cum ar fi fost receptat Eminescu, dacă, de exemplu, un serial tv bine gîndit şi făcut, chiar şi comercial, despre familia Eminoviceştilor ar fi circulat în toată lumea? Ce familie, ce destin, ce drame, ce destine zguduitoare ar fi devenit modele culturale de nerefuzat! Dar nimeni nu s-a gîndit la aşa ceva. În schimb s-au făcut cîteva filmuleţe patetice, de circuit intern, despre Eminescu, Creangă, Porumbescu, Bălcescu şi alţii, fără niciun suflu de promovare, ci doar de bifare conform indicaţiilor preţioase. De asemenea, turismul cultural n-a făcut nimic, în afara creării unor sinecuri pentru clientela nomenklaturii sau acum pentru beizadelele demnitarilor analfabeţi, din punct de vedere cultural. Locuri de extraordinară valoare culturală au intrat pe mîinile unor politruci, care-şi asigură intrarea pe liste şi voturile la alegeri cu promisiunile unor posturi în aceste lăcaşuri de cultură, transformate în cuibuşoare de nebunii pentru hoarde de analfabeţi licenţiaţi pe la casieriile unor universităţi improvizate, dar acreditate.

Nu se stă deloc mai bine nici în spaţiul literaturii române de azi. Gîfîitul după glorie pare a fi scopul principal şi nu consistenţa operei, de cele mai multe ori grăbite, sărace în perspective de continuare a tradiţiilor viabile ale literaturii române. Privind la doar cele cîteva nume mereu vehiculate pe la tîrgurile internaţionale, pe la concursurile de promovare prin traducere ale scrierilor celor preferaţi, ai impresia că trăim într-o literatură foarte săracă. Or, nu este deloc aşa! Acest lucru îl poţi observa şi în programele şcolare şi în orientările profesorilor, fie preuniversitari sau universitari. Şi toate astea pentru că s-au schimbat criteriile şi nu mai ştiu nici cei care le aplică cum or mai fi arătînd adevăratele criterii de valoare şi ce ar putea promova acestea şi cum. Ce concluzie putem trage de aici? Ni-o va arăta următoarea schimbare, poate omul şi mai nou-nouţ, cine ştie, care stă pus la pachet, ca asul din mîneca trişorului.