Singura întîlnire face to face între Robert de Niro alias Neil McCauley şi Al Pacino alias Lt. Vincent Hanna a avut loc în filmul Obsesia (The Heat, 1995) al lui Michael Mann şi ea rămîne memorabilă pentru orice cinefil. O întîlnire între două pietre tari, între două caractere, între două personaje ireconciliabile, regizorul a intuit bine forţa impactului făcînd din cele cîteva minute într-o cafenea un mic poem în proză. Hemingway se află printre puţinii prozatori care reuşesc să facă aerul să vibreze printr-un dialog simplu consumat la un bar sau în faţa unor dealuri ca nişte elefanţi albi. Iar scena pe care am amintit-o face parte din acele momente privilegiate cînd filmul îşi ia revanşa. Dacă cei doi "pistolari" se întîlneau doar o clipă în The Heat, aici ei sunt de la început împreună, parteneri de o viaţă, urmărind fiecare în felul său un ideal justiţiar în care dincolo de orice tertip avocăţesc vinovatul îşi primeşte pedeapsa. Rooster (Al Pacino) şi Turk (Robert de Niro) alcătuiesc parcă o pereche de comics după porecle (Cocoşul şi Curcanul), din ciclul Cow and Chicken, colericul Turk fiind permanent temperat de împăciuitoristul, dar mai complicatul Rooster, exact ca în gagurile cu Stan şi Bran, dar şi cu atîtea cupluri de pistolari moderni. Li se adaugă serios-scrupuloşii Det. Simon Perez (John Leguizano) şi Det. Ted Riley (Donnie Wahlberg), şi o prezenţă de sex-bomb, cu un rol interesant, Karen Corelli (Carla Gugino), care dă tuşa senzuală şi puţin enigmatică relaţiei. Poate cele mai vii dialoguri sunt cele din doctorul psihiatru, Dr. Prosky şi cei doi poliţişti ţinuţi în carantină, cu atît mai mult cu cît se merge pe formula unui duplex, cu replici razante preluate din zbor, cu o ironie de cea mai bună calitate precum cea conţinută în micile catrenuri pe care ucigaşul cu veleităţi poetice le lasă la locul crimei. Pentru mulţi va fi încîntătoare reţeaua de pase între cei doi mari actori care îşi permit să se joace cu tot profesionalismul. În slujba dreptăţii se mai fac şi excese şi cei doi sunt familiarizaţi cu încălcarea legii în beneficiul unei idei mai practice de justiţie. Pînă cînd unul îşi intră atît de bine în rol încît începe să lichideze temeinic răufăcători, iar Jon Avnet îşi păstrează efectul surpriză pentru final după ce ne conduce încă de la început pe o pistă falsă. Însă nu trucurile fac filmul interesant, întrucîtva ele sunt previzibile ca şi scamatoriile simple ale iluzioniştilor cu moneda care-ţi dispare în faţa ochilor pentru a fi extrasă de după ureche. Interesantă este relaţia dintre personaje, Al Pacino mizînd pe figura lui obosit-sceptică din Insomnia (2002) al lui Christopher Nolan, în timp ce De Niro joacă rolul unui furios care nu-şi poate găsi liniştea, un personaj conflictual care are nevoie de echilibru. Ai impresia în tot filmul că cei doi se întîlnesc după atîtea alte roluri cu un arsenal imens de experienţă, astfel că partitura fiecăruia decurge ca la carte, iar regizorul ne îndreaptă către răsturnarea de situaţie din final. Or, tocmai aici filmul îşi pierde suflul, motivaţiile nu susţin partitura dramatică, şi în ciuda zgomotului făcut de capsă constaţi că nu mai există niciun glonţ pe ţeavă. Explicaţia pentru metamorfoza celui bun şi procesul lui de conştiinţă te cam lasă rece, şi este oricum necreditabilă pentru profilul personajului. Genul acesta de dilemă ieftină despre natura răului şi a administrării justiţiei dincolo de limita specificată de lege devine de-a dreptul obositor prin repetarea reţetei pînă la plictiseală. Promisiunea (The Pledge, 2001) al lui Sean Penn oferea o surpriză şi cu adevărat o reflecţie despre natura stranie a acestui joc de-a hoţul şi vardistul, ce-i drept scenariul era făcut după romanul excepţional al lui Friedrich Dürenmatt, la fel şi Seven (1995) al lui David Fincher, niciunul nelivrînd o concluzie optimistă, dar sondînd natura intimă a actului de justiţie dus pînă la ultimele consecinţe. Construit clişeistic şi predictibil, cu o problematică în care simţi notele false, filmul lui Avnet riscă să scoată la pensie mai repede decît ar trebui pe cei doi mari actori. Acest film îmi apare construit ca o imagine în oglindă a lui The Heat, dar o oglindă care deformează. Nu avem acel spirit tragic care conturează personajele din filmul lui Michael Mann şi care-i găseşte pregătiţi pe De Niro şi Al Pacino cu tot ce au mai bun. Cu o intrigă artificală, concluzia este previzibilă şi la fel de artificială şi închide filmul ca o moralitate oarecare, gen "fumatul dăunează grav sănătăţii". Ai sentimentul că genul filmului poliţist trece printr-o criză chiar şi după ce ai vizionat The Mole (Cîrtiţa, 2006) al lui Scorsese, cu un final sec mizînd pe acelaşi tipar al administrării ultimative a justiţiei, mai precis a pedepsei în afara cadrului legal, dar cu o justificare la care orice spectator aderă voios stimulîndu-i nevoia de raţionalitate şi compensaţie morală. Noaptea e a noastră (We Own the Night, 2007) al lui James Gray n-a săltat nici el foarte mult ştacheta, deşi personajele au fost bine construite, sentimentul de inconsistenţă nu dispare şi ai sentimentul că te învîrteşti în cerc în jurul aceleiaşi poveşti. În definitiv, filmul lui Jon Avnet nu constituie nimic altceva decît o variaţiune pe aceeaşi temă, regizorul nu aduce nimic nou în filmul său, nici măcar De Niro şi Al Pacino nu sunt noi în rol, dar cel puţin se prefac că joacă bine. Cu toate acestea, prezenţa celor doi nu face filmul memorabil, un film care se confundă printre celelalte asemenea şi care te face să te întorci cu nostalgie la prima întîlnire dintre cei doi actori, singura care deocamdată contează.