Care sunt ele? Cărţile scrise
acum în închisorile din
ţara noastră şi publicate
dincolo de zidurile lor.
Cărţi ce ar trebui să poarte,
în pagini, aerul umed şi
muced al temniţei, dar
care din fericire degajă un cu
totul alt aer. Scrierea oricărei
cărţi îl eliberează oricum pe
autor de o insuportabilă greutate
interioară, dar cărţile la care
ne referim sunt dublu liberatoare.
Stupefacţia legitimă a unor
intelectuali români ce asistă neputincioşi
la spectacol – al arestaţilor pentru
hoţii şi înşelăciuni reprofilaţi rapid
în scriitori – ne face să trecem cu
vederea savoarea intrinsecă a acestei
recente mode. Nu faptul că foşti
manageri sportivi, bancheri, politicieni
ori economişti îşi reduc durata
condamnării prin scrierea de cărţi
pare fenomenul cel mai interesant,
ci însăşi ipoteza acceptată a compunerii
de opere intra muros. Dacă aruncăm
doar o foarte scurtă privire înapoi,
observăm cu uşurinţă amploarea
saltului civilizaţional realizat de ţara
noastră în doar cîţiva ani.
A invoca, în acest context,
„închisorile morţii” de la Aiud, Sighet
sau Rîmnicul Sărat, în care regimul
comunist s-a răfuit cu adversarii
politici, ar fi de prost gust. Actualele
închisori posedă un subconştient
prea greu încărcat de istorie pentru
a nu încerca să facă uitată amintirea
Aiudului ori a Sighetului. Însă chiar
prin comparaţie cu cele mai permisive
localuri de detenţie europene,
închisorile noastre aspiră uneori la
statutul „închisorilor de patru stele”.
Mai întîi, prin însăşi posibilitatea
de a scrie acolo. Tradiţia ce urcă
pînă la mijlocul secolului al XIX-lea
permitea doar deţinuţilor politici,
adică doar deţinuţilor arestaţi pentru
ideile lor, posesia în închisoare de
cărţi, creioane şi hîrtie. Deţinuţilor
de drept comun, celor ce păcătuiseră
cu bună ştiinţă faţă de legea comună,
li se îngăduia doar excepţional lectura
Bibliei şi nimic mai mult. De
instrumente de scris – nici vorbă!
Or, actuala practică penitenciară
românească i-a transformat de fapt
pe toţi puşcăriaşii în deţinuţi politici,
cu drepturile aferente. Ei n-ar
mai sta astfel în închisoare pentru
că au delapidat sume astronomice,
ci doar pentru că ideile lor contrazic
ideile guvernanţilor. Iată-i pe toţi
ridicaţi la rangul de arestaţi de lux.
În al doilea rînd, modul în care
producţiile scriptice ale acestor domni
trec zidurile închisorii, aşteptate cu
sufletul la gură de editori: se pare
că am atins şi aici o celeritate
ameţitoare. Odinioară, după ce ieşea
din captivitate, fostul deţinut –
îmbătrînit cu o sută de ani – se apuca
în fine să-şi aştearnă pe hîrtie
experienţa unică. Silvio Pellico
şi-a descris suferinţa în celebra sa
carte (Le mie prigioni) ca pe o convertire
religioasă, după ce a părăsit sumbrul
castel-închisoare din Slovacia; iar
închisorii lui N.Steinhardt îi datorăm
una dintre cele mai impresionante
confesiuni scrise în limba română.
Operele carcerale semnate de prizonierii
noştri contemporani traversează în
schimb fără nici o dificultate zidurile
temniţelor, multiplicîndu-se imediat
în mii de exemplare.
În fine, de un pitoresc fără seamăn
se dovedesc titlurile şi temele recentei
noastre literaturi carcerale. Dacă
ne aşteptam ca operele concepute
în frig şi întuneric să reflecte episoade
biografice sumbre, ne înşelam
amarnic; de la istorie medievală
la teorie socială, de la relaţii politice
la monografii de monumente, de la
sport la finanţe, paleta se dovedeşte
de o lărgime impresionantă.
S-ar zice că deţinuţii noştri de
seamă au în celulele lor un contact
permanent cu Biblioteca Congresului
Statelor Unite sau cel puţin cu Biblioteca
Academiei din Bucureşti, de unde
sorb zilnic informaţiile. Poţi ajunge
şi la concluzia că dacă, potrivit
romanticilor noştri, românul e născut
poet, puşcăriaşul român contemporan
e născut savant. Te şi întrebi de ce
au mai trebuit să facă un lung şi
complicat detur (prin afaceri, escrocherii,
şpagă, proces şi condamnare în
instanţă), în loc să fi început direct
cu scrierea operelor, niciodată complete.
Cîtă infrastructură costisitoare (DNA,
ANAF, procuratură, judecătorii,
penitenciare) ar fi fost economisită,
spre cîştigul tuturor.
În urma consideraţiilor de mai
sus, cred că problema autorilor reali
ai operelor zămislite între zidurile
închisorilor româneşti din secolul
XXI nici nu se mai pune. Şi-a pierdut
orice importanţă.
