Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Cărţile colegilor mei de Ioana Pârvulescu


Nu ştiu cum se face, dar eu mereu descopăr că tot ce e bun astăzi exista şi în interbelic. De curînd mi-am lungit lista de uz personal despre ce aveau interbelicii cu încă două articole importante: chipşii, care atunci se numeau cartofi uscaţi, şi bilanţurile literare anuale. Despre chipşi nu ştiu cît erau de răspîndiţi, cert este că ei există în vechiul caiet de reţete al familiei mele, iar tradiţia de a avea de Anul Nou cartofi uscaţi, s-a păstrat în familie din anii treizeci şi pînă acum, împreună cu instrumentele speciale necesare elaborarii lor manu propria. Cît despre bilanţul literar anual, acesta nu lipsea din revistele interbelice. Oricît de incomplet şi oricît de subiectiv în selecţie, un asemenea bilanţ e de real folos pentru criticii şi istoricii literari, dar şi pentru memoria tot mai capricioasă a cititorilor de azi. În comunism, cînd orice privire înapoi era interzisă, mai ales scriitorilor, iar lozinca “tot înainte” ţinea loc de trecut, asemenea bilanţuri au dispărut. Astăzi ele reapar pe ici, pe colo şi este posibil să se reimpună.

Dacă şi anii literari sînt, asemenea celor biblici, “slabi” şi graşi”, anul cărţilor 2003 a fost cu siguranţă unul gras, pleznind, cum se spune, de sănătate. O avalanşă de titluri vizibile, de autori vizibili, de reeditări minunate şi traduceri de excepţie va face dificilă sarcina juriilor care acordă premii pe 2003. Amintesc, în fugă, doar cîteva nume şi doar cărţile importante pe care le-am avut în mînă şi le-am citit. Aş începe cu două reeditări spectaculoase: Gellu Naum, Zenobia şi Cărţile cu Apolodor, la care trebuie adăugată antologia datorată lui Ion Pop, Inventatorul iubirii de Gherasim Luca şi volumele bibliofile ale lui Petru Creţia. Romancierii s-au întors: Gabriela Adameşteanu cu Întîlnirea, Ştefan Agopian cu Fric, Mihai Zamfir cu Fetiţa şi, nu cel de pe urmă, Cum se face, romanul lui Mircea Horia Simionescu. N-aş vrea să-i uit pe doi dintre cei mai talentaţi prozatori de azi: Răzvan Petrescu şi Marian Ilea, primul cu o antologie de proză scurtă, al doilea cu Medio Monte. S-a discutat în presă şi despre Mesteci şi respiri mai uşor de Constantin Popescu sau Noapte bună, tîmpitule de Cătălin Mihuleac, care anunţă viitoarea generaţie de prozatori. Poeţii cei mai iubiţi de azi au ajuns la momentul antologiilor: Emil Brumaru a avut chiar două (la Ed. Aula şi la Cartier), Mircea Ivănescu una şi bună la Ed. Polirom, cu o prefaţă de Matei Călinescu (care în acest an este şi autorul a unei cărţi tulburătoare, Portretul lui M.), Alexandru Muşină îşi strînge laolaltă poemele dintr-un sfert de veac: 1975-2000. Mircea Cărtărescu are un an perfect, publică nu mai puţin de 3 cărţi substanţiale: antologia în două volume Plurivers de la Humanitas, un volum de Sonete noi şi vechi, la Brumar şi unul de publicistică, Pururi tînăr înfăşurat în pixeli. Volume noi de poezie au fost foarte multe, ca întotdeauna, pe piaţa autohtonă. Îi voi aminti doar pe Romulus Bucur cu poemele dedicate pisicilor, pe urmele lui T.S. Eliot, desigur, Ioana Nicolae cu Credinţa, Iulian Tănase cu Sora exactă, Liviu Ioan Stoiciu cu La plecare. În ce mă priveşte, m-am îndrăgostit de Clepsidra cu zăpadă, o carte ultra-rafinată de “traduceri, adaptări, pastişe” ale inegalabilului Şerban Foarţă, creată pe tema lui ubi sunt... şi a lui fugit irreparabile tempus. Dintre critici n-o să-l amintesc în acest bilanţ decît pe Eugen Negrici cu Literatura română sub comunism, carte discutată, disputată şi citată. În eseu, evenimentul este cartea lui Andrei Pleşu Despre îngeri. Voi adăuga Imaginarul violent al românilor de Ruxandra Cesereanu şi Bucureştiul lui Dan C. Mihăilescu, savuroasă “Carte de bucăţi”, una din multele apărute pe această generoasă temă. Evenimentul la traduceri este fără îndoială Fiinţă şi timp de Heidegger, carte datorată unui efort de ani de zile al lui Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. Tot la traduceri nu trebuie uitate două adevărate performanţe: Plotin-ul lui Andrei Cornea şi primele trei volume din teatrul lui Ionesco, traduse de echipa imbatabilă formată din Vlad Zografi şi Vlad Russo. Capitolul de memorialistică, jurnal, literatură “personală”, atrăgător ca întotdeauna, stă bine, de asemenea: Monica Lovinescu publică volumul al III-lea din Jurnal, anii 1990-1993, carte fidelă ca un film, care ar merita un premiu Pulitzer pentru că a reuşit să imprime în memorie un moment esenţial, & Comp., egografia lui Livius Ciocârlie, Memoria ca zestre de Nina Cassian şi amintirile Ilenei Mălăncioiu, apărute sub forma convorbirilor cu Daniel Cristea Enache. Tot aici, jurnalul lui Comarnescu, de la noua editură Icar, despre care doar am auzit. Dicţionarul exilului românesc de Florin Manolescu este şi el o realizare mirabilă, chiar dacă, asemenea tuturor dicţionarelor, a stîrnit multe discuţii cu privire la selecţie. Anul literar 2003 a permis şi impunerea audio book-urilor sau bibliofilie de nuanţă avangardistă cum e înainte/după, “52 de apariţii trans-vizuale generate de hazard” datorate cvartetului Gheorghe Rasovszky, Dan Stanciu, Iulian Tănase şi Sasha Vlad, albumul fotografic “ferat” al lui C. Bumbuţ, unul dintre cei mai talentaţi fotografi de azi, Călindarul de noapte al lui Călin Andrei Mihăilescu şi cartea-borcan realizată la Humanitas după ideea lui Răzvan Luscov. Înainte de a încheia, să nu uit că în toamna aceasta s-au inaugurat două minunate librării în Bucureşti: Kretzulescu, renovată şi regîndită, unde te simţi exact ca-ntr-o librărie occidentală şi originala, intima Cărtureşti de pe Magheru, ambele cu un mic etaj. Le doresc viaţă lungă.

În 2003, 8 dintre membrii redacţiei sau colaboratorii permanenţi ai României literare au publicat cîte o carte, întîmplare cel puţin plăcută, dacă nu chiar semnificativă. Voi prezenta pe scurt scrierile celor 7 colegi ai mei, în ordinea cronologică a dedicaţiilor, ultimele trei fiind din decembrie. Aş fi spus mai multe despre fiecare, dar gurile rele ar hotărî imediat că nu se cuvine.



Alex. Ştefănescu, Ceva care seamănă cu literatura, Ed. Ştiinţa, Bucureşti, 120 p.

Se spune, între critici, că, cu cît cartea comentată e mai proastă, cu atît cronica la ea iese mai bună. Cartea lui Alex. Ştefănescu este foarte bună şi pentru că adună 100 de cronici de “întîmpinare” (mai bine zis de “descurajare”) la cărţi una mai proastă ca alta. Oricît de dure, cronicile sînt drepte, pline de haz şi de necaz, iar singurul care trebuie compătimit este criticul, obligat, pentru a face puţin curat, să citească toate inepţiile. Dar cel mai bun text din carte, pe care îl recomand din tot sufletul criticilor şi cronicarilor fenomenului literar autohton este “provocarea” finală, de un curaj confesiv exemplar.

N-am citit multe pagini atît de amare şi de adevărate despre critica de întîmpinare.



Pavel Şuşară, Sinuciderea se amînă. Povestiri din vechiul regim, Ed. TopART, Bucureşti, 264 p.

Pînă să ajungă la Arte Plastice, Pavel Şuşară a cunoscut, ca un erou picaresc, tot felul de medii şi comunităţi deloc boeme. Aşa se explică probabil tonul autentic al prozelor sale cu recuzită “din vechiul regim” şi cu personaje mărunte. Tonul şi toposurile sînt optzeciste, dar alunecarea afară din realitate, spre zona ambiguă dintre fantastic şi straniu, spre realismul magic, spre lumea de dincolo de moarte este de influenţă sud-americană. Pavel Şuşară are un “minus” binevenit: cartea sa e fără cuvinte de prisos, fără acele lungimi nesărate pe care unii scriitori ştiu să le inventeze atît de bine. Şi două plusuri: are umor şi ciupeşte foarte bine coarda politică.

Mircea Mihăieş, Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 122 p.

Poate că, vorba poetului, Nicolae Manolescu “propria-şi viaţă singur n-o ştie pe de rost”. Dar, contrazicînd versul eminescian, Mircea Mihăieş, “îşi bate capul” de o bună bucată de timp să i-o spună “cum a fost”. Jumătate din “scut” este un studiu asupra biografiei spirituale a maestrului său, plus un mic comentariu la Cititul şi scrisul, iar jumătate un interviu din 1999 dat de Nicolae Manolescu mai tînărului confrate. Ce e bine în interviurile cu cele mai multe very important person din lumea literară este că, spre deosebire de celelalte VIP-uri, nu spun niciodată tot. Dar ceea ce spun îţi dă de gîndit şi îţi dă idei. (Cît despre titlul cărţii, Scutul lui Perseu, dacă nu ştiţi mitologie, găsiţi explicaţii la pagina 53).

Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie, Ed. Paralela 45, Piteşti-Bucureşti, 184 p.



Cristian Teodorescu, unul dintre prozatorii cei mai buni de azi, descoperă că “singura şansă a omului obişnuit” pe care îl socotim repetabil este să aibă un secret, o poveste a lui, unică şi irepetabilă. Naratorul culege toate aceste istorii, spuse de bărbaţi şi de femei din categoria “insignifianţilor”. Şi face din ele un volum de povestiri remarcabile, petrecute într-o lume pe care o veţi recunoaşte imediat: a dumneavoastră, cea de acum. Numai că povestea spune despre lumea noastră lucruri de culise, dezvăluie mecanisme pe care le ignorăm şi destine pentru care cuvîntul ciudat e cît se poate de potrivit. Îngerii de la benzinărie şi regii lumii interlope, aristocraţii doar din convingere şi profesorii păguboşi îşi şoptesc poveştile în urechea dumneavoastră. Merită, fără doar şi poate, înţeleşi.

Tudorel Urian, Platon pe Internet, Ed. Dacia, Cluj, 206 p.



Cum n-am prea citit revista Cuvântul, îl citesc pe Tudorel Urian abia de cînd scrie la România literară. Acum cronicile lui din perioada 1986-2002 îmi dau prilejul să recuperez şi să descopăr o voce critică plăcută. Rog a nu mi se lua în nume de rău adjectivul. Căci asta înseamnă că Tudorel Urian scrie bine şi se citeşte bine; are “cîrlig”. Îi începi un articol, dar îl şi duci pînă la capăt. Textele lui sînt în primul rînd oneste, adică dau cititorului şi o corectă imagine a cărţii, etapă primă, obligatorie, pe care o mare categorie de critici o uită şi apoi pune cartea în discuţie, etapă secundă, pe care o uită altă mare categorie de critici. Ce crede Tudorel Urian despre critică aflaţi la pagina 198.

Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 280 p.



Am citit multe dintre evocările din acest volum în România literară. Acum, textele au trecut, pentru mine, proba cărţii bune: le-am citit şi a doua oară cu mare plăcere. E vorba fie de personaje care au avut momentul de glorie în interbelic şi sînt prinse în secvenţe de după al doilea război (Vianu, Arghezi, Ury Benador, Streinu şi Cioculescu etc.), fie de tinerii anilor ’50 (Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Ştefan Bănulescu etc.), fie de momente din copilăria brăileană şi tinereţea bucureşteană a autorului. Cartea beneficiază de atuurile omului Dimisianu: un umor de o calitate cu totul aparte, cumva armonizat cu mersul lumii şi scos direct de acolo, din ironia sorţii şi solidarizarea cu personajele.

Asemenea naratorului din schiţele lui Caragiale, Gabriel Dimisianu face parte din lumea bună-rea pe care o prezintă şi îşi asumă binele şi răul din lume. Între rolul de procuror şi cel de avocat, îl preferă pe cel din urmă. Interviul din Addenda nu trebuie ratat, dacă vreţi să îl cunoaşteţi pe autor.



Nicolae Manolescu, Inutile silogisme de morală practică, Ed. Albatros, 512 p., 115 000 lei



Cred că puţini scriitori de azi au ajuns la forma de cristal pe care o au editorialele lui Nicolae Manolescu, strînse acum în volum. Şi pentru că nu toată lumea agreează metaforele, o s-o explic pe cea tocmai folosită: cristal. Nicolae Manolescu scrie scurt, clar, cu folos atît pentru proşti (discursul său simplu poate ajunge pînă la ei), cît şi pentru deştepţi. De aceea nu cred că silogismele sale de morală practică sînt inutile, chiar dacă nu vor schimba radical faţa lumii. Pledoariile, cele mai multe, pornesc de la literatură sau de la literaţi şi apără de fapt dreptul nostru la normalitate. Rog nu întrebaţi “care normalitate?”, acest dialog s-a mai purtat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara